Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXXI)


Invalizi români întorși din lagărele germane (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/ razboi-catalog-obiecte/item/invalizi-intorsi-din-lagare-3)

Repatrierea prizonierilor români

În anii Primului Război Mondial, beligeranții au întreținut anumite canale de comunicare, mai ales prin intermediul neutrilor. Printre altele, situația prizonierilor și mai ales a invalizilor aflați în detenție, cei mai vulnerabili dintre captivi, era în atenția puterilor aflate în conflict. Semnarea armistițiului între România și Puterile avea să deschidă calea negocierilor directe și deschise.

Repatrierea invalizilor

O Convenție asupra schimbului de prizonieri de război invalizis-a semnat la 4/17 ianuarie 1918, la Focșani, între o delegație germano-austro-ungaro-turco-bulgară și o delegație română. Era considerat prizonier de război orice persoană care în momentul capturării se afla în serviciul uneia dintre puterile beligerante, indiferent de grad. Părțile semnatare se obligau să schimbe prizonierii de război invalizi ai Puterilor Centrale, deținuți în Moldova, cu prizonierii invalizi români aflați în teritoriile Puterilor Centrale și în teritoriul ocupat al României. Prizonierii Centrali urmau să ajungă în țările lor, în vreme ce prizonierii români care proveneau din teritoriul ocupat aveau să rămână, liberi, în această zonă. Erau avuți în vedere prizonierii români invalizi, răniți și bolnavi care nu zăceau în pat și nu aveau nevoie de îngrijiri ulterioare. Cei care aveau nevoie de tratament urmau să rămână în stabilimentele în care se aflau, iar după însănătoșire aveau să fie trimiși în județele lor. Dacă familiile lor erau evacuate în zona administrației militare sau dacă aveau rude acolo, la cererea lor, prizonierii invalizi puteau fi trimiși în același loc.

Gheorghe M. Ionescu, ofițer prizonier într-un lagăr din Germania, 1917 (Foto: Arhiva Gheorghe M. Ionescu (învățător, sublocotent în rezervă), prin bunăvoința nepotului său, domnul Adrian Atanasiu).
Gheorghe M. Ionescu, ofițer prizonier într-un lagăr din Germania, 1917 (Foto: Arhiva Gheorghe M. Ionescu (învățător, sublocotent în rezervă), prin bunăvoința nepotului său, domnul Adrian Atanasiu).

Schimbul de prizonieri se realiza pe baza protocolului Conferinței de la Copenhaga, din octombrie 1917. Puteau fi schimbați prizonierii care intrau în diferite categorii de invaliditate, precum pierderea parțială sau totală a unui membru, cel puțin a unei mâini sau a unui picior, pierdera posibilității de folosire a cel puțin unui membru, leziuni la coloana vertebrală sau creier, pierderea totală a vederii sau a unui ochi, rănirea gravă la față, suferințe permanente prin rănirea în plămâni, abdomen sau bazin, tuberculoză, tulburări mintale, boli care aveau nevoie de cel puțin un an pentru vindecare. Urmau să fie trecute în liste toate persoanele, indiferent că se aflau în lagăre, spitale, șantiere sau închisori, exceptând cazurile de omucidere.

Prizonierii care se estima că intrau în această categorie aveau să fie examinați de o comisie stabilă formată din trei medici ai țării care deținea prizonierii. De asemenea, au fost constituite alte două comisii mobile, una pentru Moldova, cu doi medici neutri, desemnați de Centrali, și doi medici desemnați de guvernul român, și o comisie pentru teritoriul Puterilor Centraleși pentru teritoriul ocupat, formată din doi medici neutri desemnați de guvernul român și doi medici desemnați de Centrali. Aceste comisii mobile aveau drept atribuții examinarea prizonierilor care erau transportabili și vizitarea prizonierilor care se încadrau în prevederile Convenției, pentru a stabili câți aveau să fie schimbați. Comisiile aveau dreptul de a cerceta registrele și listele lagărelor de prizonieri. Puteau exista reveniri într-un interval de 20 de zile. Deciziile se luau prin votul medicilor. În teritoriile Puterilor Centrale și în teritoriul ocupat al României au funcționat mai multe asemenea comisii.

În privința termenului, schimbul de prizonieri avea să înceapă cel mai târziu la 10 februarie 1918, independent de examinarea Comisiei mobile, în zona Mărășești-Făurei. Între ultima stație de cale ferată controlată de români și ultima stație controlată de germani transportul avea să se facă în automobile sanitare, iar șoferii și însoțitorii aveau să fie neînarmați. Imediat după sosirea la destinație, invalizii aveau să fie luați în primire de către comisiile speciale care așteptau în gări.

Li se permitea prizonierilor invalizi să ia cu ei bagaje restrânse, câte 50 kg ofițerii și 25 kg soldații. Puteau fi luate doar obiecte personale, pentru care dreptul de proprietate era evident sau putea fi dovedit. Bagajele erau sigilate în prezența proprietarilor, iar acestora li se elibera o adeverință. Încărcate în trenuri, bagajele le erau restituite prizonierilor la ajungerea la destinație. Existau și bunuri care nu puteau fi luate atunci, de aceea ele erau trecute în registre speciale. Prizonierii primeau o recipisă, iar bunurile aveau să le fie restituite la sfârșitul războiului prin intermediul Crucii Roșii. Bunurile private ale prizonierilor decedați sau evadați erau predate cu ocazia acestor schimburi, ele urmând a fi transmise celor care aveau drepturi în acest sens.

Austro-Ungaria s-a declarat de acord să transporte în Franța, via Elveția, 1.600 de prizonieri români grav răniți, aflați în lagărele austro-ungare. Ca urmare a aranjamentelor încheiate între România și Germania, au fost repatriați 2.191 de infirmi și invalizi români.

Ofițeri români prizonieri la Dänholm-Rügen, februarie 1917; pe scaun Gheorghe M. Ionescu (Foto: Arhiva Gheorghe M. Ionescu/Adrian Atanasiu).
Ofițeri români prizonieri la Dänholm-Rügen, februarie 1917; pe scaun Gheorghe M. Ionescu (Foto: Arhiva Gheorghe M. Ionescu/Adrian Atanasiu).

Prizonierii invalizi din Bulgaria au fost transportați în care trase de boi până la cea mai apropiată cale ferată, de unde au fost urcați în trenuri cu vagoane de marfă. Destinația era Rusciuk (azi Ruse). Erau zeci și zeci de invalizi: „șchiopi, ciungi, ologi, chiori și orbi” (G. Banea). O comisie mixtă – cu câțiva bulgari, inclusiv doi medici, și un român, prefectul de Prahova – i-a selectat pe prizonierii români invalizi aduși la Rusciuk. Trecuți peste Dunăre, la Giurgiu, invalizii români au fost preluați de Crucea Roșie Română. Îmbăiați și deparazitați, foștii prizonieri au primit haine provenite din donații, apoi mâncare din belșug. Au stat o vreme în carantină la Giurgiu.

În contextul tratativelor pentru încheierea păcii între România și Puterile Centrale, în martie 1918 au avut loc discuții pentru încheierea unei convenții între cele două părți, în baza căreia urma să aibă loc repatrierea prizonierilor fiecărei puteri semnatare. Puterile Centrale solicitau ca românii să-i predea imediat pe prizonierii și internații germani, austro-ungari, bulgari și turci aflați în Moldova, în schimbul eliberării prizonierilor români care se găseau în teritoriul ocupat, al căror număr era estimat în acel moment la 18.000. Această cifră era departe de realitate, prizonierii români aflați în lagărele din teritoriul ocupat fiind de câteva ori mai numeroși.

Prin Convenția încheiată între cele două părți, la 23 martie 1918, erau considerați prizonieri de război – la fel ca în cazul Convenției din 4/17 ianuarie 1918 (vezi supra) – toți cei care, indiferent de gradul lor, în perioada captivității se aflau în serviciul puterilor semnatare. Prizonierii de război Centrali aflați în Moldova urmau să fie schimbați cu prizonierii de război aflați în teritoriile Puterilor Centrale sau în teritoriul ocupat al României. Ofițerii prizonieri aveau să fie repatriați cu primele transporturi.

Gheorghe M. Ionescu, ofițer prizonier într-un lagăr din Germania, 1918 (Foto: Arhiva Gheorghe M. Ionescu/Adrian Atanasiu).
Gheorghe M. Ionescu, ofițer prizonier într-un lagăr din Germania, 1918 (Foto: Arhiva Gheorghe M. Ionescu/Adrian Atanasiu).

Prizonierii români din Austro-Ungaria și Germania urmau să fie repatriați către Moldova prin Burdujeni sau Ghimeș-Palanca, iar către Muntenia prin Vârciorova sau Turnu Roșu. Cei din Bulgaria și Turcia aveau să fie repatriați prin Zimnicea, Giurgiu sau Galați. Puterile Centrale aveau să-i elibereze mai întâi și să-i trimită la casele lor pe prizonierii români originari din Muntenia și care în acel moment se aflau acolo. Austro-Ungaria începea să repatrieze prizonierii de război originari din Moldova, Muntenia și Dobrogea, operațiunea urmând a se încheia în termen de șase-șapte săptămâni. Tot șase-șapte săptămâni avea să dureze și repatrierea din Germania. Repatrierea tuturor prizonierilor români din Bulgaria era prevăzută a se încheia în nouă săptămâni, în vreme ce a celor din Turcia avea să dureze trei săptămâni. În punctele de predare a prizonierilor se înființau comisii mixte, compuse din ofițeri ai Puterilor Centrale și din ofițeri români. Predarea prizonierilor se făcea conform unor liste, în care erau trecute regimentul, domiciliul din timp de pace și localitatea unde voia să meargă prizonierul. Identitatea prizonierilor avea să fie stabilită de comisiile respective cu ajutorul listelor.

Cum s-a întâmplat și în alte situații asemănătoare, ceea ce se asumase sub semnătură nu s-a respectat întocmai, înregistrându-se diferențe notabile între țările semnatare.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG