Dintre cei Trei Ierarhi ai poeziei ieşene – Emil Brumaru, Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi –, pe Emil l-am cunoscut primul, în mai 1990, şi tot el a fost ultimul de la care mi-am luat rămas-bun, în noiembrie 2018, la Târgul de Carte Gaudeamus, fără să bănuiesc că tocmai ne luam adio.
N-a fost foarte entuziast, la prima noastră întâlnire, în redacţia Convorbirilor literare – eram vreo cinci scriitori din Basarabia, cam tot pe-atâţia redactori ai revistei ieşene, iar dialogul a patinat –, aşa că abia după aproape 12 ani, când plecam cu o echipă întreagă de scriitori ieşeni la Botoşani, pe 14 ianuarie 2002, pe-un ger cumplit & printre troiene de jumătate de metru – „Mais où sont les neiges d’antan?” –, însoţindu-l astfel pe viitorul laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” (alias, Emil Brumaru), pot să spun că l-am descoperit cu adevărat. Semăna – ierte-mi-se comparaţia – cu un cactus care tocmai a înflorit, desfăcându-şi la capătul unui lujer delicat o ditamai „pâlnie de gramofon” pe cât de albă, pe-atât de efemeră.
Ţepos la prima vedere, „ghimpii” lui Emil Brumaru se transformau în tot atâţia fulgi de nea, ori de câte ori era atins de aripa poeziei, de cele mai multe dăţi venind dinspre altcineva – şi ce cititor grozav era, la zi cu tot ce se scrie! –, şi se întorceau într-o adevărată zăpadă „troienind cărările” când venea vorba de „Marii Ruşi”, cu Dostoievski în frunte, fără de-o carte (de căpătâi) a căruia, pusă sub pernă, nu putea adormi. La scurt timp după ceremonia de la Ipoteşti/Botoşani, îi treceam pragul, împreună cu directorul Editurii Cartier, Gheorghe Erizanu, pentru a-i propune să-i publicăm, în colecţia Poesis, opera poetică – şi iarăşi nu s-a arătat foarte prietenos la început, dar a înflorit deîndată ce i-am pus contractul pe masă. L-a semnat pe loc, cu banii jos!
Acea ediţie, în două volume, a fost „biletul meu de intrare” în casa lui Emil Brumaru – şi tot de ea este legată o primă amintire haioasă. Ştiind pedanteria poetului în ce priveşte textele pe care le semna pentru tipar, şi amintindu-mi totodată că a fost ani de zile corector la Convorbiri literare – pe jumătate de salariu, cealaltă jumătate ridicând-o Nichita Danilov –, m-am repezit la Iaşi să-i duc ultima corectură, lăsându-i-o pe-o zi-două, eu urmând să aştept la Casa de Oaspeţi a Casei Pogor. M-a căutat chiar mai devreme; deja acasă la el – unde am văzut pentru prima oară o bibliotecă la podea, cu adevărate troiene de juma de metru printre care se mişca poetul – a ţinut să-mi arate cele câteva scăpări, am mai vorbit ce-am vorbit, şi cu asta ne-am luat rămas-bun – acea primă casetă Emil Brumaru, Opera poetică a fost un mare succes, mai cu seamă că autorul Dulapul-ui îndrăgostit inclusese şi o primă selecţie din Infernala Comedie. În toamna lui 2003, la târgul de carte Gaudeamus, Emil era nedezlipit de standul Cartier. Să nu tac eu atunci? – la un moment dat, am deschis o paranteză, spunându-i că poemele i-au fost culese de-o colegă de la editură care tocmai trăia un furtunos roman de dragoste, astfel că „farfuriile cu pilaf” dintr-un vers al său ajunsese, nici mai mult nici mai puţin, „farfurii cu pulaf”, noroc c-am observat. S-a schimbat la faţă, după care îmi aruncă: „Mi-ai stricat poezia – trebuia să laşi pulaf!” (Îi citisem, prin ’90 – ’91, Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei…, din Convorbiri literare, ştiam ce val de indignare stârnise; pe mine însă nu cuvântul „obscen” mă deranjase, ci greşeala de tipar – Emil însă era de neconsolat: „Auzi, dom’le! pulaf – mie nu mi-ar fi venit…” I-a trecut repede – în 2005, scoteam ediţia a doua a Operei poetice, în trei volume de data aceasta, cu Infernala comedie dată integral, şi nici nu s-a pus problema corectării corecturii din ediţia princeps. Şi cu asta, am închis o primă paranteză. Nu înainte de a spune că, rugându-l să-i semneze respectivei colege un exemplar de Opera poetică, Emil i-a scris un autograf pe lângă care Infernala comedie e pudibonderia întruchipată.)
Tot prin 2004 – 2005, avea loc la Iaşi, în Palatul Culturii, un important târg de carte. Pe vremea aceea în jurul lui Emil Brumaru gravitau câteva liceene care probabil scriam poezii, un fel de cenaclu în aer liber, iar printre acestea o superbă mulatră – mai degrabă ciocolată neagră decât cafea cu lapte! – de vreo 15-16 ani. Bref, o adevărată Lolită de culoare! În ziua aceea, erau programate mai multe lansări, în prezenţa unor înalţi oaspeţi de la Bucureşti – redactorul-şef al României literare Alex Ştefănescu, şeful filialei USR-Bucureşti Horia Gârbea, proaspăt tătic la cei peste 40 de ani ai săi, care strălucea de fericire, alţi notabili. În centrul atenţiei, la intrarea în palat, Emil Brumaru se întreţinea cu ei toţi, fiind în mare vervă, când deodată toată lumea – mai cu seamă cea venită din capitală – a amuţit de uimire: tocmai îşi făcea intrarea Lolita-ciocolată neagră, cu pas de Naomi Campbell, iar înainte ca cineva să-şi vină în fire, fata s-a şi apropiat de Brumaru şi, luându-l delicat de mână, l-a apostrofat dulce de faţă cu cinstita adunare: „Emiiiiil, m-ai plictisit cu scriitorii tăi – hai acasă!” Nouă tuturor ne-a stat inima în loc – Brumaru era, se-nţelege, în al nouălea cer. Cred şi astăzi că tot acel scenariu de vis fusese pus la cale de poet, dar Dumnezeule! ce farsă genială ne-a jucat, şi cine nu s-ar fi vrut pe-o clipă în locul lui, doar cât să i se spună (pe nume): „Hai acasă”. De-atunci, ne-am revăzut de nenumărate ori, la Bucureşti şi la Iaşi, niciodată însă n-am îndrăznit să-l întreb franc ce-a vrut să însemne acea apariţie misterioasă a fetei – şi dacă, totuşi, n-a fost o înscenare?!
N-au fost doar momente de jubilaţie, în toţi aceşti ani – o singură dată, nevoia a fost cea care m-a adus în casa lui Brumaru. Eram la un festival de poezie, prin 2007 – 2008, ieşisem într-o pauză la o plimbare prin oraş, iar în scuarul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” m-a apucat inima, din senin. N-aveam asupra-mi niciun document, şi bineînţeles ioc medicamente – nu sunt cardiac –, iar prima idee a fost următoarea: „Brumaru e medic!”, aşa că m-am târât până la el, pe lângă numeroasele farmacii din centru, şi i-am sunat la interfonul de la intrarea în scară. Probabil vocea mea a fost suficient de grăitoare, căci a deschis imediat fără să mă întrebe nimic. Trebuia să-l vezi cum alerga prin casă, cu părul vâlvoi, între bucătărie şi odăiţa lui, aducându-mi tot felul de picături şi văicărându-se de parcă aş fi venit să mor în casa lui! Mi-am revenit repede, dar am mai stat de vorbă ceva timp – din câte-mi amintesc, Brumaru mi-a vorbit despre perioada în care fusese medic la Dolhasca, şi cum se întâlnea cu (pe viitor, faimoasa) Tamariuşca, pe-atunci încă elevă. Cam tot pe-atunci, mi-a spus prima oară Dulapul cu cărţi – şi după nu m-a mai scos din, y compris în cadrul unei emisiuni de la Radio Europa Liberă –, ceea ce, venind de la însuşi autorul Dulapul-ui îndrăgostit, era mai mult decât un semn de preţuire, însemna consacrarea.
O ultimă secvenţă, cu Emil Brumaru la Chişinău, invitat la „Zilele literaturii române…” – o frumoasă zi de sfârşit de mai, 2011 cel mai probabil, poetul urmează să citească la Librăria din Centru, începând cu 18.15. Lume multă, preponderent tineri(-e). Îl prezint pe Emil, anunţându-i recitalul, iar el se oţărăşte la mine şi începe a povesti despre… pisici! Cum veniseră pe ospeţe, la el la Dolhască, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu şi nu mai ştiu cine, iar belicosul – mă rog, fiu de ofiţer de cavalerie! – de Mihai Ursachi se grozăvea că retează cu sabia capul pisicilor, ceea ce l-a îngrozit pe Mircea Ivănescu, care şi-a luat tălpăşiţa, ţinând-o creanga până la staţia de trenuri, la câţiva kilometri distanţă. Cum veneau elevele la dispensarul medical din sat, ca să le vadă „dom’ doctor”, cum… şi aşa, şi tot aşa preţ de juma de oră. În câteva rânduri, îi făcusem semn să treacă la poezie – la urma urmei, lunea venise să-l asculte pe Poetul Emil Brumaru –, peine perdue. În cele din urmă s-a milostivit de mine, şi a recitat câine-câineşte, două-trei poeme scurte, şi astfel au rămas şi lupul sătul, şi oile întregi. Istoria nu s-a încheiat aici – cum mass-media difuzase mai multe reportaje de la festivalul nostru, „basarabeanul” prin naştere – ca fiu de ceferist – Emil Brumaru fiind vedeta absolută, primarul localităţii unde poetul văzuse lumina zilei, pe 1 ianuarie 1939, s-a lăsat convins să-i dea şcolii din sat numele poetului. Doar că, să nu pară un simplu funcţionar, i-a cerut unui alt scriitor de prin părţile locului o carte de-a poetului, să vadă ce scrie. Era volumul III al Operei poetice, de la Cartier, cel cu… Infernala comedie! – nu-i nevoie să vă spun cu ce s-a încheiat toată povestea, şi ce „dragoste” pentru oamenii de litere a prins primarul respectivei localităţi!
Am trecut sub tăcere alte câteva istorii – una mai frumoasă decât alta –, fiindcă le privesc pe nişte actriţe, cântăreţe, poete cunoscute, şi cum n-am acordul lor, mă mulţumesc să mi le spun în gând. Marele meu regret este că aşa şi n-am reuşit s-o conving pe Ada Milea, cu care poetul se înţelegea de minune, să facă ea o antologie Emil Brumaru în Cartier de colecţie (a făcut-o Radu Vancu, el însuşi un poet excelent). Altul, mai mic, este că aşa şi nu l-am întrebat ce roman al lui Dosto îşi punea sub pernă înainte de somn – Idiotul sau Fraţii Karamazov? –, ca să ştiu şi eu pe cine-o visa, pe Nastasia Filippovna sau pe Gruşenka.
Cine-ţi aşează acum perna de lut sub cap, şi cartea sub pernă, dragă Emil Brumaru?!...
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.