Imaginaţi-vă fabliaux-urile medievale rescrise de pana lui Gongora, sau Romanul Vulpii dat pe mîna autorului lui Bouvard et Pécuchet, şi tot nu încape atîta uimire cît merită romanul lui Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, Paralela 45, 2004, în traducerea excepţională a lui Jean Grosu. Altminteri, ilustrul său contemporan, Milan Kundera, surprinde acest „amestec incredibil de umor popular şi imaginaţie barocă”, care fac din Hrabal „una dintre întruchipările cele mai autentice ale Pragăi magice”.
De la prima replică – „Aici, la noi, eşti picolo, ţine minte acest lucru! N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic! Repetă!” –, dezminţită cît ai bate din palme – „Şi mai ţine minte că va trebui să vezi totul şi să auzi totul! Repetă!” –, autorul ni-l înfăţişează pe micuţul ajutor de bucătar, a cărui ascensiune în lumea restauratorilor are ceva din ridicarea la cer a baloanelor umflate. „Patronul, şi el mărunt de stat, înţelesese (...) că aspiram să mă ridic deasupra condiţiei mele, să urc mereu mai sus, tot mai sus, că ţineam nespus de mult să ajung pînă în plafonul magazinului societăţii...” Viaţa pare să-i surîdă micuţului chelner ajuns, după o slujbă de ospătar la Hotel Tichota, sub auspiciile lui Skrivanek, experimentatul maître d’hotel de la Hotelul Paris din Praga.
Ceea ce-i prilejuieşte personajului nostru nişte reflecţii de genul: „pentru prima oară, poate, îmi dădeam seama că a te simţi mare – a se înţelege înalt de stat – însemna, în cele din urmă, mai mult decît acei cîţiva centimetri în plus la măsurătoare”, în sprijinul său vorbind faptul că „aici toată lumea ştia de multă vreme că eram chelnerul care-l servise pe împăratul Abisiniei, cam tot aşa cum era cunoscut la Hotelul Paris domnul Skrivanek, care-l servise pe regele Angliei”. Toate bune şi frumoase, dacă între timp Germania nu anexa Moravia, iar cehul cu părul bălai nu-şi descoperea printre strămoşi pe unul Herr Ditie, şi doar de dragul unei frumoase nemţoaice cu care se apucă să amelioreze rasa ariană.
Şi iată aşa „incredibilul devine realitate”, iar tragedia se întoarce în farsă sau invers, într-un adevărat cockteil Molotov. În sănătatea lui Ribbentrop...
De la prima replică – „Aici, la noi, eşti picolo, ţine minte acest lucru! N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic! Repetă!” –, dezminţită cît ai bate din palme – „Şi mai ţine minte că va trebui să vezi totul şi să auzi totul! Repetă!” –, autorul ni-l înfăţişează pe micuţul ajutor de bucătar, a cărui ascensiune în lumea restauratorilor are ceva din ridicarea la cer a baloanelor umflate. „Patronul, şi el mărunt de stat, înţelesese (...) că aspiram să mă ridic deasupra condiţiei mele, să urc mereu mai sus, tot mai sus, că ţineam nespus de mult să ajung pînă în plafonul magazinului societăţii...” Viaţa pare să-i surîdă micuţului chelner ajuns, după o slujbă de ospătar la Hotel Tichota, sub auspiciile lui Skrivanek, experimentatul maître d’hotel de la Hotelul Paris din Praga.
Ceea ce-i prilejuieşte personajului nostru nişte reflecţii de genul: „pentru prima oară, poate, îmi dădeam seama că a te simţi mare – a se înţelege înalt de stat – însemna, în cele din urmă, mai mult decît acei cîţiva centimetri în plus la măsurătoare”, în sprijinul său vorbind faptul că „aici toată lumea ştia de multă vreme că eram chelnerul care-l servise pe împăratul Abisiniei, cam tot aşa cum era cunoscut la Hotelul Paris domnul Skrivanek, care-l servise pe regele Angliei”. Toate bune şi frumoase, dacă între timp Germania nu anexa Moravia, iar cehul cu părul bălai nu-şi descoperea printre strămoşi pe unul Herr Ditie, şi doar de dragul unei frumoase nemţoaice cu care se apucă să amelioreze rasa ariană.
Şi iată aşa „incredibilul devine realitate”, iar tragedia se întoarce în farsă sau invers, într-un adevărat cockteil Molotov. În sănătatea lui Ribbentrop...
