1989 - după douăzeci de ani

Au trecut două decenii de la acel fantastic tumult, adeseori definit drept the upheaval in the East, înlănţuirea de evenimente dramatice care au împlinit ceea ce ţinea de domeniul negândibilului: prăbuşirea sistemelor comuniste, finalul unor regimuri care păreau sortite să existe (ori să vegeteze) sub zodia eternităţii. Acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însă un rolul important), precum în cazul Germaniei naziste, ci datorită acumulării unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau în fază metastatică, iar maladia care le-a măcinat a fost în primul rand incapacitatea lor de auto-regenerare. După ce timp de decenii a jonglat cu varii 'reţete' de reformă intrasistemică, comunismul nu a mai găsit resursele pentru o reinventare ideologic-instituţională, devenind evident faptul că soluţia putea fi găsită doar din exterior şi împotriva oridinii social-politice existente. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică şi politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului. Ethosul romantic-revoluţionar al comunismului originar se evaporase fără urmă.

Importanţa revoluţiilor din 1989 nu poate fi supraestimată: au fost triumful demnităţii civice şi moralităţii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic şi supravegherii dictatoriale. Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie socială, ele au fost, cel puţin în primă fază, liberale şi non-utopice. Spre deosebire de revoluţiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenaristă asupra societăţii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată 'avangardă' să-şi asume rolul 'conducător' asupra mişcărilor de masă. Nici un partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluţionar spontan. Iniţial s-a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiţionale, configurate ideologic. Faptul că în perioada imediat următoare revoluţiile au fost marcate de rivalităţi etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupţie endemică, de apariţia partidelor şi miscărilor antidemocratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare şi colectiviste, nu diminuează în nici un fel generozitatea mesajului iniţial şi impactul lor colosal la acea vreme.

Nu trebuie să uităm faptul că ceea ce astăzi suntem obişnuiţi să considerăm evident – sfârşitul sovietismului – era doar o vagă posibilitate la începutului anului 1989. Fără îndoială, unii dizidenţi (Andrei Amalrik, Ferenc Feher, Agnes Heller, János Kis, Vaclav Havel, Jacek Kuron, Adam Michnik, Ivan Svitak) diagnosticaseră declinul lent al sistemului şi lipsa de viitor al acestuia, dar puţini au luat în calcul un colaps imediat al acestuia. Întreaga filozofie a dizidenţei – „noul evoluţionism” (Michnik) – a fost argumentată pornind de la strategia „penetrării”, pe termen lung, a sistemului, pe recuperarea şi reconstrucţia progresivă a sferei publice ca alternativă la ubicuitatea ideologică a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticităţii non-machiavelice, a trasparenţei, civilităţii şi bunei credinţe. Dacă există o morală fundamentală a grandiosei drame revoluţionare care s-a desfăşurat în 1989 în Europa Centrală şi de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcţie. Cu alte cuvinte, nu există un determinism ineluctabil care guvernează istoria omenirii.

Odată cu 1989, au dispărut nu numai zonele de influenţă şi Pactul de la Varşovia, dar şi Zidul Berlinului, acel ruşinos simbol al dispreţului pentru drepturile civile, şi Republica Democrată Germană. Germania a fost unificată, iar Razboiul Rece s-a încheiat cu victoria indiscutabilă Occidentului liberal. Astăzi când scriu aceste rânduri, astfel de consecinţe par evidente, poate chiar banale, dar acum douăzeci de ani un asemenea deznodământ al confruntării dintre Est şi Vest părea un scenariu de-a dreptul suprarealist. De aceea consider că reevaluarea şi analiza principalelor interpretări ale valului revoluţionar din 1989, în fapt cel mai fascinant fenomen al istoriei recente a Europei, sunt fundamentale din punct de vedere intelectual şi politic. Revoluţiile din 1989 au generat o realitate complet nouă. Contextul radical diferit creat odata cu dispariţia leninismului a impus o re-evaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul XX: liberalism, naţionalism, societate civilă, socialism şi, de ce nu, însăşi viziunea noastră asupra libertăţii la sfârşitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii.

Revoluţiile din 1989 au schimbat în mod fundamental harta politică, economică, axiologică şi culturală a lumii. Ele au permis redescoperirea participării democratice şi a activismului civic, fiind rezultatul unei nemulţumiri profunde şi generalizate faţă de dominaţia ideologică a leninismului. După decenii de agresiune a statului împotriva spaţiului public, aceste revoluţii au restabilit distinctia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ce ţine de domeniul autonomiei individului. Accentuând drepturile politice şi civice, aceste mişcări au creat teritoriul necesar manifestării şi aplicării valorilor democraţiei liberale. În unele ţări din regiune astfel de valori au devenit fundamentul constituţional pe care au fost construite instituţiile societăţii deschise. În altele însă, raportarea faţă de pluralism rămâne una mai mult formală. Dar chiar şi în aceste cazuri, l’ancien régime, bazat pe suspiciune, frică şi lipsă de speranţă, este defunct.

În recenta carte carte, The Uncivil Society, Stephen Kotkin (profesor la Princeton) afirmă că principala cauză pentru prăbuşirea regimurilor leniniste a fost sinuciderea politică a nomenklaturii. Cei care am preferat să ne concentrăm asupra rolului societăţii civile în dispariţia comunismului nu am ignorat fenomenul analizat de Kotkin. Argumentul nostru însă este fundamentat pe realitatea indiscutabilă a falimentului ideologic leninist simultană cu naşterea unor noi idei despre civilitate, individualitate şi libertate, aşa-zisele mituri politice ale anul 1989. Acestea din urmă au fost cele care au mobilizat zecile de mii de oameni care au ieşit în stradă în Berlin, Leipzig, Praga, Budapesta, şi Timişoara convinşi că după decenii de dictatură sosise cu adevărat momentul cetăţenilor. Fără existenţa societăţii civile ca proiect revoluţionar antiutopic, autolimitat şi neviolent, ca moştenire a anului 1989, evoluţia postcomunistă a Europei de Est ar fi fost marcată de varii forme de autoritarism de stat precum s-a întâmplat cu fostele republici sovietice după disoluţia URSS. Cu alte cuvinte, chiar dacă rezultatul final al democratizării nu este încă total limpede, revoluţiile şi-au îndeplinit poate cea mai importantă funcţiune: au provocat prăbuşirea regimurilor leniniste şi au permis cetăţenilor ţărilor din fostul bloc sovietic să îşi creeze propriul destin.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experienţa pseudo-modernă, a modernizării leniniste apocrife la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depăşit fragilitatea tradiţiei democratice care a fost secondată de o memorie politică sfâşiată şi traumatizată (majoritatea ţărilor din regiune trecând prin experienţa dublă a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului 20). La începutul anilor ‘90, notam că cea mai importantă cauză şi cel mai mare câştig al extincţiei leniniste a fost resurecţia şi dezvoltarea societăţii civile în Europa de Est. Absenţa acesteia ar fi dus la apariţia în fostele ţări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat”. Ea a devenit un subiect central al disidenţei est-europene deoarece reprezentanţii aceasteia au înţeles că singura formulă câştigătoare este „lungul război prin instituţii” şi construcţia unei contra-hegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu poate pretinde că este o democraţie dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social („social glue”) în condiţiile corupţiei generalizate ce a măcinat şi încă macină societăţile esteuropene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care consideră comunismul drept o formă de „misdevelopment” (dezvoltare greşită).

În aceeaşi perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări şi ameninţări pentru Europa de Est erau: resurgenţa naţionalismului, maturizarea culturii politice în aceste societăţi (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicaţie pentru dezvoltarea inegală a societăţilor din fostul bloc sovietic) şi tranziţia economică de la o economiei planificată la una de piaţă (terapia de şoc vs paternalismul neo-socialist). Renaşterea naţionalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de succesiune din fosta Iugoslavie. Aşa cum reiese din epilogul volumului Reinventarea politicului, consideram că etnocraţia era o posibilitate reală a politicului postcomunist. Patologia primordialismului a fost însă pe parcursul anilor neutralizată, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spaţiul public.

În plus, analiza evoluţiei naţionalismului în Europa de Est nu poate ignora factorul care a jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăţilor din regiune: extinderea NATO şi aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor nouăzeci părea o situaţie internaţională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel, dacă nu chiar mai importanţi decât dinamicile interne ale ţărilor est-europene. Aşa cum a afirmat eminentul politolog american, Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru aceste ţări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989 nu am anticipat o astfel de evoluţie; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope”. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără şocul produs de anarhia şi violenţele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele acestei federaţii a făcut ca UE şi NATO să înţeleagă destul de rapid unde se poate ajunge dacă extinderea acestor organizaţii nu are loc înspre est.

Opţiunea fundamentală cu care ne confruntăm la două decenii de la prăbuşirea leninismului rămâne aceea dintre personalităţile, partidele, mişcările care pun accentul pe individualism, pe asumarea reponsabilităţii şi riscului într-o societate deschisă, şi cei care promit siguranţa zilei de mâine în mediul social, politic şi cultural omogen al comunităţii etnice. Pentru a-l prafraza pe eminetul politolog Ralf Dahrendorf (recent trecut în lumea celor drepţi), în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea unui sens existenţial. O constantă a celor două decenii din 1989 încoace a fost recurenţa politicii carismatice şi a pseudo-partitismului. Evitarea permanentizării unor astfel de fenomene haotice se poate realiza numai prin depăşirea principalelor două elemente ale moştenirii trecutului comunist: anomia (care a dus la fragmentare, neotradiţionalism, ne-civilitate, ceea ce Andrei Pleşu numeşte obscenitate publică) şi minciuna (care a dus la disimulare, la dezintegrarea consensului, la prezenţa ostentativă a tipului uman numit de sociologul rus Iuri Levada homo prevaricatus, urmaşul lui homo sovieticus). Moştenirea fundamentală a revoluţiilor din 1989 este prin urmare polivalentă: ea implică atât renaşterea cetăţenilor (o categorie abolită sub comunism şi fascism), cât şi reafirmarea adevărului.

Vladimir Tismaneanu este profesor de stiinte politice la University of Maryland. Cartea sa Despre 1989. Naufragiul Utopiei, publicata de Humanitas, va fi lansata la Targul Gaudemaus in ziua de 28 noiembrie, ora 11 a.m.