Linkuri accesibilitate

Ungaria şi reunificarea Germaniei


Parlamentul din Budapesta
Parlamentul din Budapesta

Comentariu scris pentru Europa Liberă de Geza Jeszenszky, fost ministru de externe al Ungariei în anii 1990-1994

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la colapsul dominoului comunist european, care a pus capăt războiului rece. Acel eveniment istoric neaşteptat este simbolizat de obicei de căderea zidului Berlinului, dar fiecare dintre fostele naţiuni captive îşi aminteşte în felul ei eliberarea de „sistem”. Ceea ce s-a întâmplat la 9 noiembrie 1989 (la Berlin) a fost într-adevăr un miracol, un vis împlinit.

Fostul premier al Ungariei Jozsef Antal, un opozant hotărât şi neînfricat al comunismului, a spus la summitul de la Paris din noiembrie 1990: „Odată cu prăbuşirea zidului de la Berlin, un simbol de decenii al confruntării europene, s-a pus capăt divizării celor două state germane. Unitatea Europei ar fi fost de neconceput fără unitatea Germaniei, iar împlinirea germană a eliberat continentul nostru de o povară purtată vreme de patru decenii. Ungaria a jucat un rol activ în declanşarea acelui proces”.

Dar eu mă tem că rolul Ungariei nu a primit importanţa care i se cuvine. În anii 80, în Ungaria apăruse o nouă generaţie care, auzind câte ceva despre trecutul ascuns, voia să ştie şi mai multe despre crimele comunismului, despre arhipelagul Gulag, despre victimele ungureşti ale represiunii comuniste.

„Strigătul de război” al opoziţiei în formare era anul 1956. S-a format un Comitet pentru Justiţie Istorică. El a cerut deshumarea lui Imre Nagy şi a celorlalţi lideri executaţi ai revoluţiei ungare din 1956, ca şi un nou proces. În mai 1988, Janos Kadar, omul care a trădat revoluţia din 1956 şi prezidat asupra teribilelor represalii ordonate de conducerea sovietică, a fost trims la pensie. S-au format curând primele partide care puneau sub semnul întrebării vechea ordine: Fidesz (Tinerii Democraţi) şi Forumul Democratic Ungar, urmate după câteva luni de Alianţa Liberilor Democraţi. Toate cele trei partide au promis să aplice în practică principiile revoluţiei din 1956. Pentru noi, 1989 a fost un 1956 în circumstanţe externe mai promiţătoare.

În februarie 1989, Imre Pozsgai, liderul popular al organizaţiei-umbrelă „Frontul Patriotic al Poporului”, i-a uimit pe unguri spunînd că 1956 nu a fost o contrarevoluţie, ci o revoltă populară. Reînhumarea solemnă, dramatică a lui Imre Nagy şi a celorlalţi martiri, la 16 iunie 1989, a fost mult mai mult decât o „reabilitare” în stil comunist. A fost atât un eveniment internaţional, cât şi o expresie unică a unităţii naţionale. Guvernul pro-reforme al lui Miklos Nemeth a garantat siguranţa, iar mai mulţi miniştri (toţi membri ai partidului comunist) au fost incluşi în garda de onoare, lângă cele şase coşciuge.

Cel mai îndrăzneţ discurs a fost al tânărului lider Fidesz Viktor Orban, care a cerut retragerea trupelor sovietice. Era o temă tabu. Nici măcar sindicatul polonez Solidaritatea n-o abordase. În această privinţă, reînhumarea a fost mult mai mult decât un omagiu eroilor şi martirilor din 1956. A fost o chemare la schimbare radicală şi o cerere ca Janos Kadar să fie tras la răspundere pentru faptele sale. Kadar a murit cu mai puţin de trei săptămâni mai târziu.

În vara lui 1989, guvernul Ungariei a început o serie de discuţii la masa rotundă cu partidele de opoziţie, iar până la sfârşitul lui septembrie se semnase deja un acord privind transformarea completă a sistemului politic. În săptămânile următoare, parlamentul a adoptat mai multe legi cruciale şi, practic, o nouă constituţie – toate acestea însemnînd laolaltă o revoluţie paşnică. Toate ţelurile revoluţiei din 1956 fuseseră, sau erau pe cale să fie atinse.

În Polonia alegerile semi-libere din iunie 1989 au dus la victoria covârşitoare a sindicatului de opoziţie Solidaritatea şi la numirea lui Tadeusz Mazowiecki ca primul premier necomunist al Poloniei de după 1948. Vântul schimbării, venit din Ungaria şi Polonia, a provocat colapsul, precum al unui castel din cărţi de joc, al întregului edificiu artificial numit „socialism”.

Momentul de cotitură a fost aşa-numitul „Picnic pan-european” organizat de partidele ungare de opoziţie la 19 august 1989, la frontiera austro-ungară. El fusese conceput ca o întâlnire simbolică între germani, austrieci şi unguri, ca o chemare la o Europă cu graniţe uşor de trecut. La 3 după-amiază, urma să fie deschisă o poartă temporară în ceea ce încă era un gard de sârmă ghimpată. Numai că în acel moment, o mulţime de refugiaţi est-germani s-au năpustit asupra gardului şi şi-au forţat intrarea în Occident.

În lipsa unor instrucţiuni limpezi de la superiorii săi, locotenent-colonelul Arpad Bella, ofiţerul însărcinat cu paza acelei porţiuni de frontieră, a decis să nu deschidă focul. „A fost un moment teribil pentru mine”, a spus el mai târziu. „Acei 200 de oameni se aflau la zece metri de libertate. Aşa că am luat decizia pe care am considerat-o mai bună pentru Ungaria şi pentru propria mea conştiinţă”.

Acea evadare în masă în Occident, încununată de succes, a devenit o ştire de senzaţie în presa occidentală. Zeci de mii de „turişti” din RDG au plecat spre Ungaria, sperînd să-şi urmeze compatrioţii în drumul spre libertate. În curînd, ambasada Germaniei de Vest din Budapesta nu mai făcea faţă masei enorme de oameni care trăiau în corturi în curtea ei sau în parcurile din apropiere, în vreme ce alţii est-germani aşteptau la graniţa cu Austria, aşa că guvernul ungar, încă unul comunist, a început tratative cu conducerile germană şi sovietică. În timp de liderul sovietic Mihail Gorbaciov spunea că e treaba Ungariei ce face cu refugiaţii est-germani, guvernul din RDG cerea Budapestei să-i reapatrieze, în baza unei înţelegeri bilaterale. Din fericire, Ungaria semnase cu puţin timp înainte Convenţia de la Geneva privind Refugiaţii – deşi nu cu gândul la est-germani, ci la etnicii unguri care fugeau din România lui Ceauşescu.

În sfârşit, la 10 septembrie, guvernul Ungariei a hotărât să permită tuturor est-germanilor să plece din Ungaria prin punctele de trecere a frontierei cu Austria. Cel puţin 70.000 au plecat în câteva zile. Între timp, mii de est-germani repetau experienţa ungară la ambasada vest-germană din Praga, unde aşteptau cu speranţa că vor fi lăsaţi să plece în Occident. Guvernul cehoslovac a negociat cu Bonn-ul şi Berlinul, şi până la urmă est-germanii au ajuns în vest, cu trenuri speciale.

Toate acestea au avut un impact imens asupra populaţiei est-germane. Neues Forum, creat după modelul Forumului Democratic Ungar, a devenit o organizaţie-umbrelă care cerea schimbări. Într-o vizită la Berlin, în octombrie, Gorbaciov a evitat să-şi exprime sprijinul clar pentru dictatorul est-german Erich Honecker. Evadarea în masă a est-germanilor prin Ungaria şi Cehoslovacia făcuse din zidul de la Berlin un obiect inutill, iar când noua conducere reformatoare est-germană a hotărât să-l deschidă, poporul l-a fărâmat în bucăţi, la 9 noiembrie 1989.

În mai puţin de două luni, Cehoslovacia ieşea învingătoare din propria ei revoluţie de catifea, iar dictatorul român Ceauşescu era înlăturat de la putere şi executat.

Schimbările în Bulgaria s-au petrecut în mod treptat, începînd cu înlocuirea lui Todor Jivkov în noiembrie 1989, iar în Albania, în două etape, încheiate în 1991. Puciul eşuat de la Moscova din august 1991 a fost doar o urmare a acestor evenimente, anunţînd recâştigarea independenţei balticilor în septembrie 1991 şi descompunerea întregii Uniuni Sovietice, în decembrie 1991.

În opinia mea, legătura dintre Ungaria anilor 1956 şi 1989 este limpede. Dar asta n-a fost totul. 1989 a fost cu siguranţă un an de cotitură în istoria lumii. Ambele războaie mondiale şi războiul rece şi-au avut originea în Europa, dar tot în Europa, în Europa centrală, a luat sfârşit războiul rece. Momentul 1989 nu a fost inevitabil, aşa cum nu a fost inevitabilă nici ocuparea de către sovietici a unei jumătăţi de Europă între anii 1944 şi 1947 Sfârşitul imperiului sovietic a fost inevitabil, pentru că dispariţia imperiilor este inevitabilă. Numai că acest sfârşit ar fi putut veni mult mai târziu, şi în împrejurări mult mai puţin paşnice. Transformările din Polonia şi Ungaria au servit ca model pentru alte ţări dominate de sovietici. În mai 1990, majoritatea erau deja libere. Luase sfârşit Epoca Minciunilor şi Fricii, Epoca Activiştilor de Partid Stupizi şi Răi, Epoca Economiei Planificate Iraţionale, Epoca Deşertului Cultural.

Polonezii şi ungurii au avut cea mai mare contribuţie la câştigarea războiului rece fără nici un foc de puşcă. Dar eu cred că anul 1989 nu aparţine doar câtorva ţări şi liderilor lor. Aşa cum spunea observatorul american Robert Hutchings: „Faptul că războiul rece s-a încheiat paşnic şi aşa cum a vrut Occidentul este o realizare fără precedent în istoria modernă”.
Iar acele schimbări, continuă Hutchings, n-au fost rezultatul politicii americane sau occidentale: „ele au fost adânc înrădăcinate în istorie, şi impulsionate de eforturile eroice ale liderilor democratici din centrul şi estul Europei”.


Traducere din engleză de Mircea Ţicudean

Geza Jeszenszky a fost ministru de externe al Ungariei în anii 1990-1994 şi ambasador al Ungariei în Statele Unite în 1998-2002. Opiniile exprimate în acest comentariu îi aparţin şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al „Europei libere”.
Previous Next

XS
SM
MD
LG