La jumătate de secol de la ediţia princeps, Zazie în metrou, de Raymond Queneau, Paralela 45, 2008, rămîne – alături de Spuma zilelor a lui Boris Vian – una dintre cele mai fascinante cărţi ale literaturii franceze din secolul XX, dacă nu cumva chiar una definitorie pentru spiritul galic. Sclipitoare, de-o inteligență vie ce ia în răspăr orice convenţionalism, y compris al limbajului, scrierea a făcut epocă, iar personajul – o verişoară ceva mai ludică a Lolitei lui Nabokov – a intrat în galeria simbolurilor naţionale, un fel de Marianne a Franţei profunde la anii puberi.
Abia păşind pe peronul gării Lyon, Zazie îşi face simţită prezenţa: „Unchiule, strigă ea, luăm metroul?” Ca înadins, metroul e-n grevă, iar replica puştoaicei nu se lasă aşteptată: „Vai, ticăloşii, strigă Zazie, vai, boii. Să-mi facă mie asta”.
Propunerea unchiului de a vizita „Invalizii şi mormîntul original al veritabilului Napoleon” este primită după cum urmează:
„– Curu Napoleon, replică Zazie. Nu mă-nteresează absolut deloc umflatul ăla, cu pălăria lui dă bou.
– Atunci ce te interesează?
– Metroul.”
Ei bine, tocmai acesta va lipsi cu desăvîrşire în toată naraţiunea, ca şi cum alături de „muncitorii cu compostorul” însuşi romancierul s-a dat la fund, lăsîndu-i personajului toată libertate de a-şi face de cap. Nu că s-ar ţine de prostii, dar Zazie face tot ce-i trece prin cap; or, la ea, ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, tot ea mirîndu-se de ipocrizia adulţilor: „De ce spunem unele lucruri şi nu altele?” (A propos de spunere, iată cum sună un dialog între comeseni:
„– Pentru mine, un suc de bere.
– La pahar sau la cutie? întrebă chelnerul.
– La cimitir, răspunse Feodor Balanovici, care îi făcu semn că-i tot aia.
– Chestia asta-i de milioane, riscă să spună Zazie. Nici măcar generalu Vermont n-ar fi găsit ceva aşa mişto.”)
Bref, după ce se duelează verbal, preţ de 170 pag., replica finală vine să dea lovitura de graţie:
„– Ai văzut metroul?
– Nu.
– Atunci, ce-ai făcut?
– Am îmbătrînit.”
Abia păşind pe peronul gării Lyon, Zazie îşi face simţită prezenţa: „Unchiule, strigă ea, luăm metroul?” Ca înadins, metroul e-n grevă, iar replica puştoaicei nu se lasă aşteptată: „Vai, ticăloşii, strigă Zazie, vai, boii. Să-mi facă mie asta”.
Propunerea unchiului de a vizita „Invalizii şi mormîntul original al veritabilului Napoleon” este primită după cum urmează:
„– Curu Napoleon, replică Zazie. Nu mă-nteresează absolut deloc umflatul ăla, cu pălăria lui dă bou.
– Atunci ce te interesează?
– Metroul.”
Ei bine, tocmai acesta va lipsi cu desăvîrşire în toată naraţiunea, ca şi cum alături de „muncitorii cu compostorul” însuşi romancierul s-a dat la fund, lăsîndu-i personajului toată libertate de a-şi face de cap. Nu că s-ar ţine de prostii, dar Zazie face tot ce-i trece prin cap; or, la ea, ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, tot ea mirîndu-se de ipocrizia adulţilor: „De ce spunem unele lucruri şi nu altele?” (A propos de spunere, iată cum sună un dialog între comeseni:
„– Pentru mine, un suc de bere.
– La pahar sau la cutie? întrebă chelnerul.
– La cimitir, răspunse Feodor Balanovici, care îi făcu semn că-i tot aia.
– Chestia asta-i de milioane, riscă să spună Zazie. Nici măcar generalu Vermont n-ar fi găsit ceva aşa mişto.”)
Bref, după ce se duelează verbal, preţ de 170 pag., replica finală vine să dea lovitura de graţie:
„– Ai văzut metroul?
– Nu.
– Atunci, ce-ai făcut?
– Am îmbătrînit.”
