„… la graniţa a trei religii şi pe două continente”, sârbul Milorad Pavic – marele dispărut de la sfârşitul anului 2009 – a dat o operă comparabilă cu cea a lui Borges, Umberto Eco, Hesse etc.; iar comparaţia – care, după cum se ştie, întotdeauna şchiopătează – mai degrabă-i onorează pe aceştia din urmă. Singular în peisajul european, numit încă prin anii ’80 ai veacului trecut „cel mai mare romancier al secolului XXI”, magul din Belgrad părea să aibă şapte aşi în mânecă şi o mutare secretă în minte, pe care vai! n-a mai apucat s-o facă.
Celălalt trup, Paralela 45, 2009, este chiar partida de adio a maestrului, gândită ca atare (unul dintre personaje este scriitorul în persoană, mort încă din primele pagini), jucată pe trei mese deosebite, după cum urmează: povestea unui cuplu din zilele noastre, Liza Swift şi soţul ei, proiecţia ficţională a autorului; povestea de iubire dintre Zaharija Orfelin, tipograf şi corector, şi frumoasa cu sânii la vedere Anna Pozze, într-un cadru carnavalesc, la Veneţia, între 1764-1768; în sfârşit, dragostea cu păcat dintre ieromonahul Gavril şi slujnica Aksinia, la Sent Andrej, în prima jumătate a secolului XVIII. Tustrele istorii au în comun „taina (ce) se numeşte celălalt trup”, pe care cuplurile încearcă s-o dezlege, pe căi ocolite. Trei obiecte – inelul de piatră ce-şi schimbă culoarea, apa sfântă „Lacrimile Maicii Domnului” şi stihul fermecat Surâsul Cybelei – sunt chemate a răspunde „dacă omul are după moarte celălalt trup, ca Mântuitorul nostru”, şi asta deoarece „se spune că adevărul stă în apă, piatră şi cuvânt”. Dar adevăratele obiecte magice sunt chiar cuvintele, pe care scriitorul-prestidigitator le mânuieşte ca nimeni altul: „Tu ştii până şi după câţi paşi rămâne omul singur…” sau „O splendidă dimineaţă vieneză călătorind pe firul Dunării devenea la Sent Andrej o jalnică zi bolândă” sau „Ţi-a promis ţie cineva că fericirea, sănătatea şi dragostea merg împreună ca şi urechile cu coada de pe măgar?”
Dacă-i adevărat că „trebuie să avem grijă în ce stare va fi predat ca model primul nostru trup celuilalt trup al nostru”, ei bine, prin Celălalt trup Milorad Pavic tocmai s-a livrat veşniciei.
Celălalt trup, Paralela 45, 2009, este chiar partida de adio a maestrului, gândită ca atare (unul dintre personaje este scriitorul în persoană, mort încă din primele pagini), jucată pe trei mese deosebite, după cum urmează: povestea unui cuplu din zilele noastre, Liza Swift şi soţul ei, proiecţia ficţională a autorului; povestea de iubire dintre Zaharija Orfelin, tipograf şi corector, şi frumoasa cu sânii la vedere Anna Pozze, într-un cadru carnavalesc, la Veneţia, între 1764-1768; în sfârşit, dragostea cu păcat dintre ieromonahul Gavril şi slujnica Aksinia, la Sent Andrej, în prima jumătate a secolului XVIII. Tustrele istorii au în comun „taina (ce) se numeşte celălalt trup”, pe care cuplurile încearcă s-o dezlege, pe căi ocolite. Trei obiecte – inelul de piatră ce-şi schimbă culoarea, apa sfântă „Lacrimile Maicii Domnului” şi stihul fermecat Surâsul Cybelei – sunt chemate a răspunde „dacă omul are după moarte celălalt trup, ca Mântuitorul nostru”, şi asta deoarece „se spune că adevărul stă în apă, piatră şi cuvânt”. Dar adevăratele obiecte magice sunt chiar cuvintele, pe care scriitorul-prestidigitator le mânuieşte ca nimeni altul: „Tu ştii până şi după câţi paşi rămâne omul singur…” sau „O splendidă dimineaţă vieneză călătorind pe firul Dunării devenea la Sent Andrej o jalnică zi bolândă” sau „Ţi-a promis ţie cineva că fericirea, sănătatea şi dragostea merg împreună ca şi urechile cu coada de pe măgar?”
Dacă-i adevărat că „trebuie să avem grijă în ce stare va fi predat ca model primul nostru trup celuilalt trup al nostru”, ei bine, prin Celălalt trup Milorad Pavic tocmai s-a livrat veşniciei.
