„Niciodată nu s-a pomenit o moarte mai anunţată”, nu osteneşte să repete Gabriel Garcia Marquez, pe durata celor 150 de pagini ale romanului Cronica unei morţi anunţate, Rao, 2007, şi cu toate acestea nimeni nu poate împiedica omuciderea, iar naraţiunea cu final (helas! aici cu sens de sfârşit pământesc) previzibil te ţine cu sufletul la gură. Procedeul pe care-l folosise cu brio în debutul Un-ui veac de singurătate („Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească….”) e reluat abrupt în Cronica…: „În ziua în care avea să fie omorât, Santiago Nasar se sculă în zori…”
Cum se face că o intrigă banală – în noaptea nunţii, mirele descoperă că mireasa… nu-i fecioară! – îi inspiră laureatului Nobel pentru Literatură din 1982 o capodoperă, greu de spus; se pare că însuşi suflul naraţiunii îşi ţine suflarea când personajele acţionează în virtutea a ceea ce se aşteaptă de la ele, chiar dacă oarecum… împotriva voinţei lor: „După ce sora le-a dezvăluit numele, gemenii Vicario trecură pe la depozitul crescătoriei de porci unde îşi ţineau uneltele de măcelărie şi aleseră două cuţite, cele mai bune: unul de înjunghiat (…) şi altul de tăiat:
– Ne ducem să-l omorâm pe Santiago Nasar.”
După consumarea masacrului – „şapte din nenumăratele răni erau mortale” – lucrurile par să reintre pe făgaşul lor, dar vai! cu ce preţ: „Pentru marea majoritate a oamenilor, n-a existat decât o singură victimă: Bayardo San Roman [alias, mirele]. Se considera că ceilalţi protagonişti ai tragediei îşi duseseră la bun sfârşit cu demnitate, ba chiar cu o anume măreţie, menirea pe care le-o hărăzise soarta. Santiago Nasar îşi ispăşise vina, fraţii Vicario îşi dovediseră bărbăţia, şi sora înşelată îşi redobândise cinstea”.
Şi fiindcă „Onoarea înseamnă iubire”, tot mirele i-o spală, înfăţişându-se după 17 ani în care fosta lui logodnică îl tot bombardaseră epistolar: „Ei bine, spuse, iată-mă!”
Cum se face că o intrigă banală – în noaptea nunţii, mirele descoperă că mireasa… nu-i fecioară! – îi inspiră laureatului Nobel pentru Literatură din 1982 o capodoperă, greu de spus; se pare că însuşi suflul naraţiunii îşi ţine suflarea când personajele acţionează în virtutea a ceea ce se aşteaptă de la ele, chiar dacă oarecum… împotriva voinţei lor: „După ce sora le-a dezvăluit numele, gemenii Vicario trecură pe la depozitul crescătoriei de porci unde îşi ţineau uneltele de măcelărie şi aleseră două cuţite, cele mai bune: unul de înjunghiat (…) şi altul de tăiat:
– Ne ducem să-l omorâm pe Santiago Nasar.”
După consumarea masacrului – „şapte din nenumăratele răni erau mortale” – lucrurile par să reintre pe făgaşul lor, dar vai! cu ce preţ: „Pentru marea majoritate a oamenilor, n-a existat decât o singură victimă: Bayardo San Roman [alias, mirele]. Se considera că ceilalţi protagonişti ai tragediei îşi duseseră la bun sfârşit cu demnitate, ba chiar cu o anume măreţie, menirea pe care le-o hărăzise soarta. Santiago Nasar îşi ispăşise vina, fraţii Vicario îşi dovediseră bărbăţia, şi sora înşelată îşi redobândise cinstea”.
Şi fiindcă „Onoarea înseamnă iubire”, tot mirele i-o spală, înfăţişându-se după 17 ani în care fosta lui logodnică îl tot bombardaseră epistolar: „Ei bine, spuse, iată-mă!”
