Două Booker Prize, un Premiu Nobel pentru Literatură (2003), şi recunoaşterea pe plan mondial drept „poate cel mai mare scriitor de limbă engleză în viaţă” (Sunday Times) nu sunt de ajuns pentru John Maxwell Coetzee ca să nu-şi pună în discuţie nu statutul, ci condiţia însăşi de om al scrisului, într-un roman-eseu intitulat, Jurnalul unui an prost, Humanitas, 2009. Mai mult decât o scriere autobiografică, „romanul lui J.M Coetzee poate părea o proiecţie a propriei ceremonii funerare, însă una de o mare generozitate” (The New York Times), astfel încât tot ce spune şi scrie „Senor C”, alter ego-ul autorului, capătă valoare de testament.
Polifonic – paginile se compun din trei paliere, cel de sus conţinând eseuri pe diverse teme de actualitate ale scriitorului de renume mondial solicitat să se dea cu părerea pentru o ediţie germană, cel de mijloc redând gândurile acestuia în viaţa de zi cu zi după ce o angajează pe Anya pe post de secretară, şi cel de jos surprinzând reacţiile tinerei femei faţă de „Senor C”, dar şi faţă de actualul ei partener, Alan, ce-i pune gând rău bătrânului –, romanul are ceva din complexitatea unei piramide egiptene ce închide o lume întreagă într-o impecabilă construcţie geometrică. Dactilografiindu-i opiniile înregistrate pe banda magnetică, Anya se lasă prinsă de acestea, atunci când nu li se împotriveşte, la rându-i încercând să-l influenţeze: „Să ne facem frumoasă pentru Senor C., îmi spuneam când mă pregăteam să vin în vizită dimineaţa – pentru Senor C”.
Cât despre eseurile bătrânului, nu există afirmaţie pe care să nu vrei s-o combaţi, şi tocmai asta face farmecul cărţii. De exemplu: „Ce stricăciune trebuie să provoace sufletului vocea militară, asimilarea ei cu propria voce! (…) În mare parte, urâţenia limbii pe care o auzi vorbită pe străzile Americii vine din ostilitatea faţă de cântec, din reprimarea impulsului de a cânta, din limitarea sufletului. În schimb, în educaţia tinerilor din America, se inculcă formule de vorbire mecanică, militare.”
Nu atât o lectură, cât o încântare, Jurnalul unui an prost!
Polifonic – paginile se compun din trei paliere, cel de sus conţinând eseuri pe diverse teme de actualitate ale scriitorului de renume mondial solicitat să se dea cu părerea pentru o ediţie germană, cel de mijloc redând gândurile acestuia în viaţa de zi cu zi după ce o angajează pe Anya pe post de secretară, şi cel de jos surprinzând reacţiile tinerei femei faţă de „Senor C”, dar şi faţă de actualul ei partener, Alan, ce-i pune gând rău bătrânului –, romanul are ceva din complexitatea unei piramide egiptene ce închide o lume întreagă într-o impecabilă construcţie geometrică. Dactilografiindu-i opiniile înregistrate pe banda magnetică, Anya se lasă prinsă de acestea, atunci când nu li se împotriveşte, la rându-i încercând să-l influenţeze: „Să ne facem frumoasă pentru Senor C., îmi spuneam când mă pregăteam să vin în vizită dimineaţa – pentru Senor C”.
Cât despre eseurile bătrânului, nu există afirmaţie pe care să nu vrei s-o combaţi, şi tocmai asta face farmecul cărţii. De exemplu: „Ce stricăciune trebuie să provoace sufletului vocea militară, asimilarea ei cu propria voce! (…) În mare parte, urâţenia limbii pe care o auzi vorbită pe străzile Americii vine din ostilitatea faţă de cântec, din reprimarea impulsului de a cânta, din limitarea sufletului. În schimb, în educaţia tinerilor din America, se inculcă formule de vorbire mecanică, militare.”
Nu atât o lectură, cât o încântare, Jurnalul unui an prost!
