„– Ce facem cu cărţile? strigă Ben.
Mă gândesc la etajera mea de supravieţuire, plină de comori. Ridic din umeri:
– Citiţi-le voi!”, aşa grăit-a Myriam, protagonista romanului Mănâncă-mă, de Agnès Desarthe, Curtea Veche, 2007, înainte de a-şi lua rămas bun de la celelalte personaje ale scrierii, dar şi de la cititorii acesteia. Este şi momentul, exact ca după o masă bună care trebuie să-ţi dea senzaţia că ai mai gusta ceva, chiar dacă eşti sătul. Or, romanul franţuzoaicei e complet, aidoma unui meniu „quatre étoiles”, păstrând însă ceva şi din democraţia restaurantelor de cartier.
Totul începe sub cele mai rele auspicii – „la bancă le-am spus că am şcoala de turism şi un stagiu (…) în bucătăriile de la Ritz. Le-am arătat diplome şi contracte, plastografiate toate în ajun”; cu toate acestea Myriam obţine creditul necesar pentru a-şi deschide un mic restaurant, Chez moi. Într-o primă fază, lucrurile merg din lac în puţ, suficient s-o surprinzi pe patroană după ora închiderii: „Fac un duş rece în chiuveta care-mi serveşte şi de cadă”, înainte de a merge la culcare într-un… sac de dormit, ascuns în timpul zilei sub tejghea. (În acest sens, denumirea restaurantului este mai mult decât justificată – Chez moi e şi căsuţa de melc a patroanei, şi sala de mese a lumii din cartier.) Abia apariţia lui Ben aduce coerenţa dorită, astfel încât femeia are tot mai mult timp să-şi trăiască, pe un plan secund, eşecul matrimonial şi cel de mamă. Întreaga ei frustrare ţâşneşte în aceste rânduri: „Simt cum mi se desface între picioare un afiş gigantic, pe care scrie cu litere uriaşe şi tremurătoare MĂNÂNCĂ-MĂ!” Şi ce uşurare să-şi vadă, după şase ani, fiul trecându-i pragul:
„ – Dragul meu! Iubitul meu fiu!
– Tot ţăcănită ai rămas! râde el, ciupindu-mă de obraz.”
Bună bucăţică, Myriam asta! Dintr-o bucată, romanul.
Mă gândesc la etajera mea de supravieţuire, plină de comori. Ridic din umeri:
– Citiţi-le voi!”, aşa grăit-a Myriam, protagonista romanului Mănâncă-mă, de Agnès Desarthe, Curtea Veche, 2007, înainte de a-şi lua rămas bun de la celelalte personaje ale scrierii, dar şi de la cititorii acesteia. Este şi momentul, exact ca după o masă bună care trebuie să-ţi dea senzaţia că ai mai gusta ceva, chiar dacă eşti sătul. Or, romanul franţuzoaicei e complet, aidoma unui meniu „quatre étoiles”, păstrând însă ceva şi din democraţia restaurantelor de cartier.
Totul începe sub cele mai rele auspicii – „la bancă le-am spus că am şcoala de turism şi un stagiu (…) în bucătăriile de la Ritz. Le-am arătat diplome şi contracte, plastografiate toate în ajun”; cu toate acestea Myriam obţine creditul necesar pentru a-şi deschide un mic restaurant, Chez moi. Într-o primă fază, lucrurile merg din lac în puţ, suficient s-o surprinzi pe patroană după ora închiderii: „Fac un duş rece în chiuveta care-mi serveşte şi de cadă”, înainte de a merge la culcare într-un… sac de dormit, ascuns în timpul zilei sub tejghea. (În acest sens, denumirea restaurantului este mai mult decât justificată – Chez moi e şi căsuţa de melc a patroanei, şi sala de mese a lumii din cartier.) Abia apariţia lui Ben aduce coerenţa dorită, astfel încât femeia are tot mai mult timp să-şi trăiască, pe un plan secund, eşecul matrimonial şi cel de mamă. Întreaga ei frustrare ţâşneşte în aceste rânduri: „Simt cum mi se desface între picioare un afiş gigantic, pe care scrie cu litere uriaşe şi tremurătoare MĂNÂNCĂ-MĂ!” Şi ce uşurare să-şi vadă, după şase ani, fiul trecându-i pragul:
„ – Dragul meu! Iubitul meu fiu!
– Tot ţăcănită ai rămas! râde el, ciupindu-mă de obraz.”
Bună bucăţică, Myriam asta! Dintr-o bucată, romanul.
