Lansată în librării la 9 noiembrie, autobiografia fostului perşedinte al Statelor Unite George Bush prilejuieşte o lectură interesantă – nu în ultimul rând din cauza a ceea ce nu spune. Aşa crede editorul-şef al biroului EL din Washington, Christian Caryl, autorul unui comentariu pe care vi-l prezintă în traducere Mircea Ţicudean.
Autobiografia lui George Bush se citeşte cu plăcere, este incisivă şi directă. Bush îşi recunoaşte chiar câteva greşeli – ceea ce n-a prea fost dispus să facă în anii când s-a aflat la putere. Dar dacă veţi căuta „răzgândiri” de substanţă în privinţa moştenirii pe care o lasă lumii – abordarea controversată de către administraţia sa a războiului Statelor Unite împotriva teroriştilor jihad după atacurile teroriste de la 11 septembrie, 2001 – nu le veţi găsi în carte.
Nu încape îndoială – orice memorii politice oferă o lectură selectivă a evenimentelor. Puţini politicieni au ajuns unde au ajuns îndoindu-se mereu de propriile convingeri; încrederea monumentală în sine este una din precondiţiile slujbei de politican. Aşa că dacă veţi căuta în cartea lui Bush o dare de seamă echilibrată şi obiectivă, aţi face mai bine să aşteptaţi ca istoricii să vină cu propria lor versiune.
Iată, de exemplu, războiul din Irak. „Cred cu tărie că înlăturarea de la putere a lui Saddam (Hussein) a fost o decizie corectă”, scrie Bush – deşi recunoaşte că invazia americană din 2003 a revelat faptul că dictatorul irakian nu avea arme de distrugere în masă – motivul pentru care fusese declarat războiul.
Bush îşi apără sprijinul pentru aplicarea metodei „waterboarding” (de simulare a înecării – n. trad.) asupra militanţilor Al Qaida capturaţi, ca pe un instrument necesar pentru prevenirea unor atacuri pe teritoriul Statelor Unite: „Să sugerezi că angajaţii serviciilor noastre de informaţii au încălcat legea urmând instrucţiunile legale pe care le primiseră este greşit”, scrie Bush. Această concluzie nu-i va convinge, probabil, pe mulţi din criticii săi, care notează că au fost soldaţi americani judecaţi la Curtea Marţială pentru „waterboarding” în timpul războiului din Vietnam, sau că un şerif din Texas împreună cu trei adjuncţi de-ai săi au fost condamnaţi la închisoare pentru folosirea aşa-numitelor „tehnici augmentate de interogare” (adică tortură) în 1983.
În decembrie 2001, forţele americane n-au reuşit să-i închidă căile de fugă lui Osama bin Laden, permiţându-i să scape în regiunile tribale ale Pakistanului. „După câţiva ani, criticii au spus că i-am permis lui bin Laden să scape din încercuire la Tora Bora. Cu siguranţă, eu unul nu sunt de acord”. Bush insistă că nu existau dovezi solide că bin Laden s-ar fi aflat la Tora Bora – o versiune disputată de mulţi experţi, inclusiv soldaţi şi ofiţeri de informaţii aflaţi la faţa locului.
Cititorii americani vor fi interesaţi, poate, de unele din episoadele viu rememorate ale vieţii pline de peripeţii a fostului preşedinte. Aceste imagini sunt detalii relevante ale vieţii într-una din cele mai faimoase dinastii politice din Statele Unite. (Bush atribuie gustul său pentru umorul abraziv genelor moştenite de la mama lui, cunoscută pentru limba ei ascuţită). Povestea unuia din momentele de cotitură ale vieţii lui - decizia de a se lăsa de băut la vârsta de 40 de ani – este mişcătoare.
Chibiţii jocului politic vor savura episoadele viu-colorate ale campaniei electorale din statul său natal Texas. Rememorarea dezastrului produs la New Orleans de uraganul Katrina în 2005 este şi ea captivantă, dar din motive diferite. Deşi Bush nu este dispus să accepte toate acuzaţiile criticilor despre felul cum a gestionat criza, el recunoaşte că reacţia guvernului ar fi trebuit să fie mai timpurie şi mai puternică.
Pentru cititorii globali, ar putea să iasă în evidenţă alte episoade. Bush nu se grăbeşte să-i critice pe alţi lideri politici. Îl scaldă în laude pe premierul britanic Tony Blair, aliatul său cel mai apropiat din războiul din Irak, care-i inspiră o comparaţie cu Winston Churchill. Bush are cuvinte frumoase şi pentru Barack Obama, pe care îl laudă pentru măiestria demonstrată în campanie.
Este însă critic pe faţă în privinţa oponenţilor războiului din Irak: preşedintele francez Jacques Chirac şi cancelarul german Gerhard Schroeder. Pe cel din urmă îl priveşte aproape cu dispreţ pentru că a promis, răzgândindu-se apoi, sprijn pentru invadarea Irakului: „Preţuiesc foarte mult încrederea. Odată ce ea mi-a fost înşelată, mi-a venit greu să mai am o relaţie constructivă”. Bush este necruţător şi în privinţa deciziei lui Schroeder de a accepta o slujbă din partea mamutului rusesc din domeniul gazelor naturale, Gazprom, la puţin timp după ce n-a mai fost cancelar.
Neobişnuit de interesantă este caracterizarea lui Vladimir Putin, care şi-a câştigat respectul rezervat al lui Bush în ciuda marilor diferenţe politice dintre cei doi. Îl portretizează pe Putin ca „şiret” şi foarte competiţional – cu atât mai mult cu cât la vremea aceea preţul ridicat al petrolului ajuta economia rusă. După invazia rusă din Georgia din 2008, cei doi au avut următorul dialog.
„I-am spus că a făcut o greşeală gravă şi că Rusia se va izola dacă nu iese din Georgia. El a spus că Saakaşvili este un criminal de război - termen folosit şi de preşedintele Medvedev – care a provocat Rusia. „Te-am prevenit că Saakaşvili este iute la mânie”, i-am spus lui Putin. „Eu sunt la fel”, mi-a răspuns el. „Nu, Vladimir, i-am spus, tu eşti un om cu sânge rece”.
Unul din pasajele cele mai plăcute ale cărţii se referă la decizia lui Bush de a merge înainte cu sporirea efectivelor din Irak, în ciuda opoziţiei publice şi politice intense. Democraţii Hillary Clinton şi Barack Obama erau împotrivă. Împotrivă erau chiar unii membri ai propriului său Partid Republican – inclusiv Mitch McConnell, astăzi liderul minorităţii republicane din Senat, care este amintit în carte cerându-i lui Bush să reducă numărul militarilor din Irak înaintea alegerilor pentru Congres din 2006. „Ceea ce nu i-am spus este că mă gândeam să fac exact contrariul a ceea ce-mi cerea el”.
Bush numeşte decizia de a trimite trupe suplimentare în Irak „cea mai dificilă şi mai puţin populară” din timpul preşedinţiei sale. Şi totuşi, ca unul din factorii care au dus la limitarea luptelor interne şi la stabilizarea situaţiei politice din Irak, decizia a fost între timp reabilitată de evenimente. Lui Bush îi revine meritul pentru asta, iar el pare fericit să explice motivele.
Pe de altă parte în cartea sa există multe alte episoade în care sinceritatea lui Bush eşuează. Expertul american în terorism Peter Bergen scrie în noua lui carte „The Longest War”, cu argumente convingătoare, că adminstraţia Bush n-a fost deloc atentă la ameninţarea iminentă a reţelei Al Qaida în lunile dinaintea atacurilor de la 11 septembrie. „Oficialii administraţiei Bush neagă, desigur, că n-au luat ameninţarea destul de în serios, dar nu încape nici o îndoială că în declaraţiile lor făcute în public sau la întruniri particulare, ca şi din acţiunile lor rezultă că ameninţarea Al Qaidei era aproape total trecută cu vederea”, scrie Bergen, care consideră această lacună drept „cel mai mare eşec în domeniul securităţii naţionale din istoria Statelor Unite”.
Cu toate acestea, Bush insistă, împotriva dovezilor, că echipa lui de securitate s-a concentrat asupra reţelei Al Qaida din momentul când a preluat puterea.
Alte omisiuni sunt la fel de grăitoare. În timpul discuţiei despre metoda „waterboarding”, Bush menţionează în treacăt că a eliminat alte două tehnici de interogare extremă care „mergeau prea departe”, chiar dacă erau considerate legale de consilierii săi. Discrepanţa ridică o mulţime de întrebări (morale şi juridice), dar Bush nu consideră de cuviinţă să răspundă.
Rememorarea războiului din Irak se opreşte sumar asupra unor gafe pe care Bush este acum dispus să şi le asume ca atare – de pildă pancarta cu înscrisul „Misiune îndeplinită” de pe portavionul unde el, Bush, a sărbătorit succesul invaziei din 2003, într-un moment urmat de alte mii de morţi de soldaţi americani şi sute de mii de morţi din rândul civililor irakieni, deşi tot el, Bush, s-a ferit să analizeze eşecul informaţional catastrofal care a dus la declanşarea războiului.
Bush are cu siguranţă dreptate când spune că mulţi democraţi şi multe servicii de informaţii străine i-au împărtăşit convingerea că Saddam Hussein avea arme de distrugere în masă. Dar ceea ce trece sub tăcere este că legătura făcută mereu de administraţia sa între regimul lui Saddam şi Al Qaida a fost creaţia serviciilor de informaţii, care fuseseră instruite cât se poate de limpede să spună ceea ce stăpânii lor voiau să audă. Bush nu menţionează nici efectul dezastruos asupra Afganistanului al concentrării de forţe din Irak. Consecinţele acelei greşeli sunt încă palpabile.
Memoriile lui Bush ne spun despre anii lui de preşedinţie foarte multe lucruri pe care nu le ştiam. Păcat că nu le spun pe cele pe care am fi vrut să le ştim.
Christian Caryl este editorul-şef al EL la Washington şi colaborator al revistei „Foreign Policy”. Opiniile exprimate în acest comentariu aparţin autorului şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al Europei Libere.
Autobiografia lui George Bush se citeşte cu plăcere, este incisivă şi directă. Bush îşi recunoaşte chiar câteva greşeli – ceea ce n-a prea fost dispus să facă în anii când s-a aflat la putere. Dar dacă veţi căuta „răzgândiri” de substanţă în privinţa moştenirii pe care o lasă lumii – abordarea controversată de către administraţia sa a războiului Statelor Unite împotriva teroriştilor jihad după atacurile teroriste de la 11 septembrie, 2001 – nu le veţi găsi în carte.
Nu încape îndoială – orice memorii politice oferă o lectură selectivă a evenimentelor. Puţini politicieni au ajuns unde au ajuns îndoindu-se mereu de propriile convingeri; încrederea monumentală în sine este una din precondiţiile slujbei de politican. Aşa că dacă veţi căuta în cartea lui Bush o dare de seamă echilibrată şi obiectivă, aţi face mai bine să aşteptaţi ca istoricii să vină cu propria lor versiune.
Iată, de exemplu, războiul din Irak. „Cred cu tărie că înlăturarea de la putere a lui Saddam (Hussein) a fost o decizie corectă”, scrie Bush – deşi recunoaşte că invazia americană din 2003 a revelat faptul că dictatorul irakian nu avea arme de distrugere în masă – motivul pentru care fusese declarat războiul.
Bush îşi apără sprijinul pentru aplicarea metodei „waterboarding” (de simulare a înecării – n. trad.) asupra militanţilor Al Qaida capturaţi, ca pe un instrument necesar pentru prevenirea unor atacuri pe teritoriul Statelor Unite: „Să sugerezi că angajaţii serviciilor noastre de informaţii au încălcat legea urmând instrucţiunile legale pe care le primiseră este greşit”, scrie Bush. Această concluzie nu-i va convinge, probabil, pe mulţi din criticii săi, care notează că au fost soldaţi americani judecaţi la Curtea Marţială pentru „waterboarding” în timpul războiului din Vietnam, sau că un şerif din Texas împreună cu trei adjuncţi de-ai săi au fost condamnaţi la închisoare pentru folosirea aşa-numitelor „tehnici augmentate de interogare” (adică tortură) în 1983.
În decembrie 2001, forţele americane n-au reuşit să-i închidă căile de fugă lui Osama bin Laden, permiţându-i să scape în regiunile tribale ale Pakistanului. „După câţiva ani, criticii au spus că i-am permis lui bin Laden să scape din încercuire la Tora Bora. Cu siguranţă, eu unul nu sunt de acord”. Bush insistă că nu existau dovezi solide că bin Laden s-ar fi aflat la Tora Bora – o versiune disputată de mulţi experţi, inclusiv soldaţi şi ofiţeri de informaţii aflaţi la faţa locului.
Cititorii americani vor fi interesaţi, poate, de unele din episoadele viu rememorate ale vieţii pline de peripeţii a fostului preşedinte. Aceste imagini sunt detalii relevante ale vieţii într-una din cele mai faimoase dinastii politice din Statele Unite. (Bush atribuie gustul său pentru umorul abraziv genelor moştenite de la mama lui, cunoscută pentru limba ei ascuţită). Povestea unuia din momentele de cotitură ale vieţii lui - decizia de a se lăsa de băut la vârsta de 40 de ani – este mişcătoare.
Chibiţii jocului politic vor savura episoadele viu-colorate ale campaniei electorale din statul său natal Texas. Rememorarea dezastrului produs la New Orleans de uraganul Katrina în 2005 este şi ea captivantă, dar din motive diferite. Deşi Bush nu este dispus să accepte toate acuzaţiile criticilor despre felul cum a gestionat criza, el recunoaşte că reacţia guvernului ar fi trebuit să fie mai timpurie şi mai puternică.
Pentru cititorii globali, ar putea să iasă în evidenţă alte episoade. Bush nu se grăbeşte să-i critice pe alţi lideri politici. Îl scaldă în laude pe premierul britanic Tony Blair, aliatul său cel mai apropiat din războiul din Irak, care-i inspiră o comparaţie cu Winston Churchill. Bush are cuvinte frumoase şi pentru Barack Obama, pe care îl laudă pentru măiestria demonstrată în campanie.
Este însă critic pe faţă în privinţa oponenţilor războiului din Irak: preşedintele francez Jacques Chirac şi cancelarul german Gerhard Schroeder. Pe cel din urmă îl priveşte aproape cu dispreţ pentru că a promis, răzgândindu-se apoi, sprijn pentru invadarea Irakului: „Preţuiesc foarte mult încrederea. Odată ce ea mi-a fost înşelată, mi-a venit greu să mai am o relaţie constructivă”. Bush este necruţător şi în privinţa deciziei lui Schroeder de a accepta o slujbă din partea mamutului rusesc din domeniul gazelor naturale, Gazprom, la puţin timp după ce n-a mai fost cancelar.
Neobişnuit de interesantă este caracterizarea lui Vladimir Putin, care şi-a câştigat respectul rezervat al lui Bush în ciuda marilor diferenţe politice dintre cei doi. Îl portretizează pe Putin ca „şiret” şi foarte competiţional – cu atât mai mult cu cât la vremea aceea preţul ridicat al petrolului ajuta economia rusă. După invazia rusă din Georgia din 2008, cei doi au avut următorul dialog.
„I-am spus că a făcut o greşeală gravă şi că Rusia se va izola dacă nu iese din Georgia. El a spus că Saakaşvili este un criminal de război - termen folosit şi de preşedintele Medvedev – care a provocat Rusia. „Te-am prevenit că Saakaşvili este iute la mânie”, i-am spus lui Putin. „Eu sunt la fel”, mi-a răspuns el. „Nu, Vladimir, i-am spus, tu eşti un om cu sânge rece”.
Unul din pasajele cele mai plăcute ale cărţii se referă la decizia lui Bush de a merge înainte cu sporirea efectivelor din Irak, în ciuda opoziţiei publice şi politice intense. Democraţii Hillary Clinton şi Barack Obama erau împotrivă. Împotrivă erau chiar unii membri ai propriului său Partid Republican – inclusiv Mitch McConnell, astăzi liderul minorităţii republicane din Senat, care este amintit în carte cerându-i lui Bush să reducă numărul militarilor din Irak înaintea alegerilor pentru Congres din 2006. „Ceea ce nu i-am spus este că mă gândeam să fac exact contrariul a ceea ce-mi cerea el”.
Bush numeşte decizia de a trimite trupe suplimentare în Irak „cea mai dificilă şi mai puţin populară” din timpul preşedinţiei sale. Şi totuşi, ca unul din factorii care au dus la limitarea luptelor interne şi la stabilizarea situaţiei politice din Irak, decizia a fost între timp reabilitată de evenimente. Lui Bush îi revine meritul pentru asta, iar el pare fericit să explice motivele.
Pe de altă parte în cartea sa există multe alte episoade în care sinceritatea lui Bush eşuează. Expertul american în terorism Peter Bergen scrie în noua lui carte „The Longest War”, cu argumente convingătoare, că adminstraţia Bush n-a fost deloc atentă la ameninţarea iminentă a reţelei Al Qaida în lunile dinaintea atacurilor de la 11 septembrie. „Oficialii administraţiei Bush neagă, desigur, că n-au luat ameninţarea destul de în serios, dar nu încape nici o îndoială că în declaraţiile lor făcute în public sau la întruniri particulare, ca şi din acţiunile lor rezultă că ameninţarea Al Qaidei era aproape total trecută cu vederea”, scrie Bergen, care consideră această lacună drept „cel mai mare eşec în domeniul securităţii naţionale din istoria Statelor Unite”.
Cu toate acestea, Bush insistă, împotriva dovezilor, că echipa lui de securitate s-a concentrat asupra reţelei Al Qaida din momentul când a preluat puterea.
Alte omisiuni sunt la fel de grăitoare. În timpul discuţiei despre metoda „waterboarding”, Bush menţionează în treacăt că a eliminat alte două tehnici de interogare extremă care „mergeau prea departe”, chiar dacă erau considerate legale de consilierii săi. Discrepanţa ridică o mulţime de întrebări (morale şi juridice), dar Bush nu consideră de cuviinţă să răspundă.
Rememorarea războiului din Irak se opreşte sumar asupra unor gafe pe care Bush este acum dispus să şi le asume ca atare – de pildă pancarta cu înscrisul „Misiune îndeplinită” de pe portavionul unde el, Bush, a sărbătorit succesul invaziei din 2003, într-un moment urmat de alte mii de morţi de soldaţi americani şi sute de mii de morţi din rândul civililor irakieni, deşi tot el, Bush, s-a ferit să analizeze eşecul informaţional catastrofal care a dus la declanşarea războiului.
Bush are cu siguranţă dreptate când spune că mulţi democraţi şi multe servicii de informaţii străine i-au împărtăşit convingerea că Saddam Hussein avea arme de distrugere în masă. Dar ceea ce trece sub tăcere este că legătura făcută mereu de administraţia sa între regimul lui Saddam şi Al Qaida a fost creaţia serviciilor de informaţii, care fuseseră instruite cât se poate de limpede să spună ceea ce stăpânii lor voiau să audă. Bush nu menţionează nici efectul dezastruos asupra Afganistanului al concentrării de forţe din Irak. Consecinţele acelei greşeli sunt încă palpabile.
Memoriile lui Bush ne spun despre anii lui de preşedinţie foarte multe lucruri pe care nu le ştiam. Păcat că nu le spun pe cele pe care am fi vrut să le ştim.
Christian Caryl este editorul-şef al EL la Washington şi colaborator al revistei „Foreign Policy”. Opiniile exprimate în acest comentariu aparţin autorului şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al Europei Libere.
