Linkuri accesibilitate

Havel în alte lumi (II)




A fost un anti-comunist ireductibil dar niciodată un anti-comunist teatral și inutilizabil politic. A renunțat, fără rețineri, la politică înțelegînd esența limitelor în politica democratică. După politică, a rămas un om public redutabil și a desfășurat un sistem de idei lipsit de agresivitate, exact în momentele în care elita intelectuală occidentală a reluat munca la negația bazală a vieții democratice.

Unul din ultimele sale texte substanțiale, rostit la Praga, acum un an și ceva, îl definește perfect. Havel e, în acest discurs final, un sceptic necoroziv. Destinul culturii occidentale îl neliniștește, iar ruptura de memorie și istorie îi par cele două scurtături favorite ale lumii noastre spre faliment. Însă Havel rămîne, chiar în acest text de amărăciune subtilă, un optimist sau, mai curînd, un constructiv care descrie lucid bazele culturii europene: capacitatea de a creea unicate, distanța față de înserierea automată a producției industriale, calitatea timpului care nu se reduce la secvențe identice și limitate. Havel recunoaște, pe filiera marii educații germane, Europa calității stabile și respinge varianta birocratică a agregatului unionist care a preluat numele Europei, fără să îl poată readuce la greutatea clasică.

Ca democrat impecabil, Havel n-a fost un regulator rutinat în legislație, ci un instinctiv de orientare perfectă. Fără aura tensionată a Președinților care luptă cu marile mașinării infernale emise de Parlamente și fără nerv economic, Havel a trecut, totuși, două teste enorme.

Prima din probele lui Havel a fost confruntarea in stare de libertate cu comuniștii. Dacă dizidența i-a adus închisoarea, apariția legală și liberă în fața comuniștilor, în ultimele săptămîni ale statului socialist cehoslovac, a fost infinit mai grea. Havel a refuzat, cu un democratism extrem, tentația pozei martirice și a cerut abrupt echipei comuniste să înțeleagă realitatea, să își facă toate calculele politice și să plece.

Praga n-a avut parte de farsa sîngeroasă care avea să țină loc de proces politic la București. Dar asta și pentru că tot ce era de luptat fusese deja luptat, în fața tancurilor sovietice, în Praga lui august 1968 - adevăratul ʼ68 european, acoperit și astăzi de spectacolele narcisiace montate, în mai, de stînga academică și studențească franco-grmană.

A doua probă a fost naționalismul slovac. Umilit și abia îngăduit, în scurte episoade suprimate rapid, mitul național slovac poate părea multora o caricatură tipic est-europeană, o piesă nedemnă în colecția de naționalisme est-europene. Havel n-a fost de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei dar a reușit să accepte dreptul la expresie națională al slovacilor și, mai mult decît atît, a refuzat să devină Președintele naționalismului ceh. Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost însă un partaj mult mai complex decît ne putem imagina astăzi, cînd episodul e aproape uitat și, fără îndoială, subestimat. Havel a refuzat priza națională acceptînd vocația separată a slovacilor. Exact în aceași măsură dar fără alte comoții, Havel a afirmat un naționalism ceh luminat. Dezmembrarea amicală a Cehoslovaciei a însemnat conservarea și relansarea Cehiei. Din acest punct de vedere, Havel a fost un naționalist nerostit dar asta e mai greu de înțeles atunci cînd conflictele etnice potențiale se încheie fără dramă.

Havel a absolvit dilema națională prin mijloace exclusiv democratice, într-o epocă în care etnia și revendicarea resentimentară au revenit la putere spre a distruge Balcanii și spre a bloca mental zone largi ale Estului european.

De ce a reușit Havel în atîtea planuri? Pentru că a știut să renunțe fără să cedeze. Scriitorul a reunțat la egotismul literar și a intrat în politică. Președintele a renunțat la discursurile și patimile care fac decorul visceral al politicii. Întrebarea următoare e: cum a fost posibil Havel însuși, un personaj de echilibru și luminozitate care exclud lumea comunisă? Explicația e lumea cehă.

Dacă, la începutul anilor ʼ90, multe din statele Estului au intrat în post-comunism, Cehia era, deja, altundeva. Cehia a rămas pe toată durata intervalului comunist o lume (nu un stat) pre-democratic, fără determinările din care avea să se nască regnul ambiguu al post-comunismului. Cehia a rămas pregătită pentru rearticularea burgheză tocmai pentru că a fost cu adevărat burgheză mai înainte.

Aici e vie diferența între Cehia și, de pildă, România. Diferența era vizibilă încă din anii 1920-30, cu o Cehie industrială bine turată pe care Germania a menținut-o ca motor tehnologic de sprijin și o Românie agrară pe care Germania a considerat-o mereu un depozit de materii prime (în special petrol). Dincolo de reținerile față de un subiect clarificat prin intermediere germană, aici e diferența între dezvoltare și subdezvoltare. Asta explică supraviețuirea substratului burghez care a făcut imposibil triumful intern al comunismului în Cehia. Mai departe, remanența activă a civilizației burgeze explică atît numărul cît și normalitatea dizidenților pe care Havel i-a întrupat aproape profesoral. În fond, excepționalismul lui Havel e greu de verificat.

Un om aparent greoi cu o pauză de replică foarte frecventă în bonomia cehă, Havel n-a avut nimic eroic. Cu toate astea, Havel n-a avut adversar. Regimul comunist pe care Havel l-a măturat fără crispare era falit în fața unei societăți care nu-și pierduse decența umană. Havel a continuat acest fir, rafinîndu-l cu o eleganță spirituală a la Viena 1900. Plus rock’n’roll.

Cu Havel începe să se încheie marea generație est-europeană a anti-comunismului rațional: Saharov, Walesa, Havel însuși. Timpurile lor se încheie exact în clipa în care lumea occidentală întîlnește următoarea fază a propriei crize. Începe o epocă de nesiguranță fundamentală, declin și politică irațională. Poate că plecarea lui Havel e, încă o dată, gestul unui om profund decent, făcut pentru alte lumi.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG