Cu foarte rare excepții, analizele care se ocupă de originile marii crize a societăților europene au ignorat problema educației. Omisiunea pare normală. O criză economică trebuie însoțită de o dezbatere care se ocupă de regimul fiscal, de rata dobînzilor, productivitate și atîtea alte concepte economice. Evident, toate aceste teme economico-fionanciare sînt la locul lor, chiar atunci cînd tind să funcționeze ca fetiș. Dar educația? Ce să caute educația într-o discuție care privește economica aplicată și nu cultura sau teoria.
Rezervele față de o dezbatere care include și calitatea educației sînt cu atît mai mari cu cît, în genere, chestiunea pare demult rezolvată. În fond, atîta lume pornește de la prezumpția după care, în epoca informației globale și instantanee, cunoașterea nu mai e o problemă. Cuprinderea nemărginită a net-ului a creat ceritudinea sau poate iluzia după care accesul la informație e nelimitat iar această stare cognitiv-paradisiacă garantează buna educație. Oricine poate afla orice și singura dificultate vine din excesul de informație care permite elevilor slabi să scrie lucrări perfect doumentate, după o întîlnire de cîteva minute cu Profesor Google. Aceași impresie vine și din proliferarea rețelelor școlare.
Nici o altă epocă istorică n-a fost înzestrată cu un număr mai mare de universități și nici un alt tip de societate n-a numărat atîția titrați supracalificați. În plus, prestigiul științei ca „regină a cunoașterii" e o cucerire globală respectată dincolo de granițele național-culturale și promovată frenetic, în regim cotidian, de rețele mediatice enorme. Așadar, ultimul lucru pe care ar trebui să îl reconsiderăm, acum, în vremuri de criză, e educația. Problema acestui tablou e că reflectă realitatea, într-un moment în care prea puțină lume acceptă că realitatea însăși e o problemă. Altfel spus, criza pe care o sesizăm în efectele ei financiare și economice își ascunde foarte bine definiția de bază.
Lucrurile se schimbă de îndată ce observăm că actuala criză poate fi descrisă ca o partidă pierdută de societăți care nu mai fac față competiției, pentru că nu mai știu îndeajuns, nu mai gîndesc rațional și nu mai reușesc să ia decizii cîștigătoare. În mare, situația reală e mascată de două mituri care trimit în direcții plauzibile dar înșelătoare. Primul acceptă handicapul occidental dar îl explică prin apariția forței de muncă ieftine întrupată de mulțimile asiatice fără număr care muncesc enorm pentru „un blid cu orez". A doua raportare mitologică neagă handicapul și administează calmantul clasic trimițînd la gloria Nobelurilor pentru chimie, fizică și medicină, confiscate de eminenți cercetători occidentali. În ambele cazuri, mitologia pleacă de la elemente reale pentru a le preschimba în
alibiuri. Problema e astfel evitată cu ajutorul a două imagini de camuflare, aplicate la vîrf și la bază. Asaltul producătorilor chinezi în zdențe și primatul grantat de universitarii de stirpe Einstein promovează același mesaj: criza nu are nici o legătură cu educația. Ceea ce explică prea puțin.
În mod involuntar, problema educației e pusă clar în discuție exact de radicalii care se consideră excelent educați și găsesc toate problemele în lipsa de echitate a sistemului capitalist. E vorba de grupurile de tineri și de intelectuali grupați în așa numita mișcare „Occupy" sau în alte asociații și curente de gîndire care acuză decalajele inegalitatea scandaloasă a societăților occidentale. În viziunea acestei mișcări, lumea se împarte inechitabil în acel 1% care a concentrat o parte disproporționată a bogăției și restul de 99% care e silit să împartă o felie minusculă. Ultraminoritatea dominantă e frormată din bancheri, șefi de mari companii și oameni de afaceri prosperi. În genere, furia protestatarilor nu are nici o problemă cu artiștii, sportivii sau cu membrii aristocrației istorice. Obiectul contestației e elita cu rol executiv în industrii de mare profit. În același timp, contestatarii se definesc pe ei înșiși ca masă defavorizată, în ciuda unei nivel de educație foarte bun, probat cu diplome univeristare. Cu alte cuvinte, minoritatea de 1% face bani nu se știe cum, în vreme ce majoritatea educată nu își găsește locul.