Uneori nu aduce anul, cât aduce ceasul. Menținerea cursului pro-european, adoptarea unor legi care certifică respectarea drepturilor omului, o diplomație inteligentă pot ameliora percepțiile Occidentului asupra unei țări aspirante.
Manfred Grund, membru în Comisia de Politică Externă a Bundestagului german și președinte al Forumului Germania-Moldova a afirmat săptămâna trecută, la Chișinău, că Republica Moldova ar putea să adere la Uniunea Europeană și fără regiunea transnistreană. Deputatul german a invocat ca argument al poziției sale dreptul la autodeterminare al popoarelor. „Dacă o ţară se hotărăşte, dacă doreşte să adere la Uniunea Europeană, atunci acest lucru nu trebuie condiţionat. Mai ales dacă o armată străină, care staţionează într-o parte a ţării, este împotriva acestui proces”, a spus Manfred Grund. Cu alte cuvinte, „modelul cipriot” pentru Moldova începe să-și facă loc în imaginarul politic occidental, după ce o lungă perioadă de timp oficialii de la Bruxelles au susținut, neclintit, că nu ne putem integra fără Transnistria.
Viziunile europenilor par să se modifice sub presiunea intențiilor revanșarde ale Rusiei în spațiul fostei URSS, intenții relansate o dată cu întoarcerea lui Putin. Însă sprijinul occidental nu se întemeiază doar pe considerente geopolitice și nu ar trebui să mizăm în mod exagerat pe divergențele de interese ruso-occidentale, printre care s-ar putea strecura moldovenii. Unde nu depinde totul de noi, precum în cazul Transnistriei, Occidentul are destulă înțelegere. Dar nu va avea niciodată clemență pentru lipsa de voință politică a Chișinăului în ce privește combaterea corupției, asanarea climatului moral în instituțiile statului. În ciuda declarațiilor angajante, avântul european al aleșilor noștri seacă, brusc, atunci când le sunt afectate afacerile de familie și sursele de finanțare ocultă a partidului.
Justiția reprezintă zona cea mai sensibilă a luptei anticorupție. Ieri, la ședința Consiliului Superior de Securitate, președintele Timofti solicita guvernului să mărească salariile judecătorilor până la cote care să-i ferească de tentații nepermise. Salarizarea în sistem va fi fiind o problemă, însă propunerea șefului statului, mărturisesc, m-a cam stupefiat. Adică, să-i plătim pe judecători ca să fie cinstiți! Onoare contra cost. Asta-i culmea! Dar nu au ei, magistrații, obligația să fie corecți prin înseși rigorile meseriei lor? Prestează ei cumva un jurământ: să servească legea și principiile morale, nu să-i apere pe hoți și pe raideri? Poate că ar trebui mai degrabă înăsprite sancțiunile la adresa judecătorilor? Celorlalți cetățeni, angajați la stat, când și din ce surse li se vor majora salariile? Medicilor, bunăoară, care fac nesfârșite ture de noapte neplătite, culegând victimele accidentelor de circulație? Sau profesorii care și-au sacrificat câte cincizeci de ani de viață, educând generații de copii, acești dascăli nu au pretins salarii mai mari ca să-și facă datoria, iar azi sunt nevoiți să-și zdruncine sănătatea în școli din cauza unei pensii revoltător de mici, cu ei ce facem? Nu cumva îi insultăm, cerând mai mulți bani pentru lefurile unor judecători dubioși?
Lăcomia nu are saț, domnule președinte. Dacă miezul e putred, degeaba îl învelești într-un ambalaj aurit... Puși pe căpătuială, orbiți de bani și de putere, funcționarii publici, oamenii politici moldoveni ar fi în stare să sacrifice, fără urmă de regret, interesul național, să rateze mari oportunități pe care ni le oferă Europa civilizată. Dar dacă idealul existențial al aleșilor noștri se reduce la o poftă neostoită de averi și câștiguri ilicite, poate că n-ar trebui să-i blamăm, ci să-i privim ca pe niște infirmi spirituali, demni de o sinceră compasiune. Mai știi?
