Statisticile arată că în Republica Moldova sunt peste 170 mii de persoane cu dizabilităţi, iar aproape un sfert dintre acestea cu dizabilităţi locomotorii. Potrivit experţilor Asociaţiei „Motivaţie” deşi legea obligă autorităţile şi agenţii economici să doteze clădirile cu rampe speciale, deseori aceste prevederi sunt ignorate. De ce? Am insistat să aflu în ajun de la directorul executiv al Asociaţiei, Igor Meriacre:
Igor Meriacre: „Prima problemă ţine de mentalitate, dacă la noi ar fi mentalitatea un pic schimbată şi noi am încerca să nu vedem doar problemele proprii, dar şi a persoanelor din jur, eu cred că şi agenţii economici care construiesc sau reconstruiesc anumite imobile, alte persoane de răspundere, ar vedea un pic altfel situaţia şi nu s-ar ascunde după paravanul lipsei de surse financiare.
Undeva cred că e vorba şi de lipsă de iniţiativă, atît din partea persoanelor cu dizabilităţi şi a familiilor acestora, cât şi din partea societăţii. Noi toţi trăim în aceeaşi lume, dar parcă suntem în lumi diferite.
Persoanele cu dizabilităţi, mai ales cele care utilizează un scaun rulant şi locuiesc la bloc, la etajul doi sau trei, practic, sunt lipsite de posibilitatea de a ieşi afară atunci cînd nu au însoţitor. Ei nu pot să beneficieze de serviciile noastre de reabilitare sau instruire deoarece fizic nu are cine să îi coboare pe scări în fiecare zi.”
Europa Liberă: Dvs sunteţi de mulţi ani în domeniu şi bănuiesc că cunoaşteţi situaţia din localităţile rurale şi din urbe. Dacă ar fi să facem o comparaţie, persoanele cu dizabilităţi din localităţile rurale ar fi mai dezavantajate decît cele din oraşe?
Igor Meriacre: „De obicei, persoanele din regiunile rurale sunt mai dezavantajate prin faptul că au mai puţin acces la informaţia necesară. Ele, de obicei, sunt lipsite de posibilitatea de a merge la şcoală, deoarece şi străzile în sate nu sunt asfaltate şi e clar că în perioada rece a anului sau atunci cînd sunt ploi aceste persoane nici nu pot ieşi din casă.
Pe de altă parte, în sate majoritatea persoanelor locuiesc în casele private, acolo unde este mult mai uşor de a construi o rampă, mult mai uşor de a lărgi o uşă, de a scoate pragurile, de a accesibiliza locuinţa. Însă, şi asta este o problemă, de multe ori părinţii acestor persoane nu vor să facă aceste lucrări motivînd că nu demult au făcut reparaţie în casă.
Astfel persoanele pe lângă faptul că sunt izolate de societate, ele încă sunt izolate de mediul înconjurător. De foarte multe ori pur şi simplu stau ani de zile între patru pereţi. Chiar am avut un caz cu câţiva ani în urmă într-un sat care este situat nu departe de Chişinău, unde un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, după un accident rutier, a fost dus de părinţi de la sital într-o cameră mică, unde uşa era foarte îngustă de vreo 40 de centimetri şi el a stat acolo câţiva ani de zile, fără posibilitatea de a ieşi, deoarece căruciorul nu încăpea pe uşă, nu avea cine să îl scoată afară, nu avea cine să lărgească uşa, iarăşi, nişte motive mai mult inventate decât reale.”
Europa Liberă: De multe ori copiii cu dizabilităţi nu merg la şcoală pentru că nu ar exista rampe pentru copii în cărucioare. Mă întreb e chiar problema tehnică, or de multe ori dacă exisăt un copil în cărucior la întreaga şcoală sunt profesori, directori, părinţi care ar putea ajuta acest copil să intre în şcoală, să aibă acces în acea clădire. Iarăşi, să dăm vina pe mentalitate în astfel de cazuri?
Igor Meriacre: „Cineva mai înainte mă întreba despre discriminare, de unde ea începe? Astăzi, eu ferm pot să spun că discriminarea începe de acasă. Atunci cînd nu sunt create condiţii normale pentru copil, condiţii de deplasare, de viaţă.
Dacă să vorbim despre accesul la şcoală, grădiniţă sau la alte instituţii, avem foarte multe exemple când persoanele cu dizabilităţi care sunt active şi încep să meargă într-un local anumit de foarte multe observă cum atitudinea în aceste localuri se schimbă, se construieşte o rampă, oamenii din jur înţeleg că sunt persoane care au şi o viaţă privată, care trebuie respectată. Au anumite drepturi şi oamenii se străduie să îi ajute.”
Europa Liberă: Dacă ar fi să vorbim despre pregătirea persoanelor cu dizabilităţi pentru o viaţă matură, atunci cînd, de exemplu, ar putea să-şi câştige singuri o bucată de pâine. Din câte cunosc există o lege care ar putea intra în curând în vigoare şi prin care patronii ce au peste 20 de angajaţi la lucru ar fi obligaţi să ia la lucru şi persoane cu dizabilităţi. Cît de deschişi sunt angajatorii faţă de persoanele cu dizabilităţi?
Igor Meriacre: „Dacă la noi nu sunt organizate cursuri de instruire profesională a persoanelor cu dizabilităţi, atunci de unde să ia angajatorii persoane care să le corespundă cerinţelor? E o problemă care noi am început de mai mulţi ani să o ridicăm şi anume că persoanele cu dizabilităţi ar trebui să termine şcoala, cel puţin 9 clase, după care să aibă posibilitatea să meargă la o şcoală profesională, sau la Universitate şi atunci e clar că ele pot ieşi liber pe piaţa muncii. Adăugător ele ar trebui să fie învăţate cum să se descurce în viaţa de zi cu zi.
De exemplu, noi facem stagii de reabilitare sau de viaţă independentă, unde învăţăm persoanele cum să scrie un CV, o scrisoare de motivare, facem stagii de orientare vocaţională şi încercăm să depistăm înclinaţiile sau abilităţile lor, în ce domeniu ar putea să înveţe. Însă iarăşi este o problemă: persoana va veni la noi, va învăţa anumite lucruri, dar ca să meargă la o şcoală profesională, mai ales dacă este utilizator de scaun rulant, pur şi simplu nu are posibilitatea.
Ar avea nevoie de însoţitor, ar avea nevoie de transport ca să ajungă la această şcoală sau universitate, ceea ce este foarte costisitor. Din această cauză aceste persoane sunt lipsite, practic, de aceste posibilităţi. Bine, dacă vine Inspecţia Muncii la una din întreprinderi şi spune angajatorului: Dvs aveţi o sută de angajaţi, dar nu aveţi nicio persoană cu dizabilităţi, angajatorul poate să îi spună: „Dle, dar arătaţi-mi persoane care sunt apte de a face munca profesional, nu pur şi simplu o persoană în scaun rulant din stradă”.
Europa Liberă: Deci, Dvs sugeraţi că implicarea persoanelor cu dizabilităţi ar trebui să înceapă din primii ani de viaţă?
Igor Meriacre: „Ştiţi cum, ar trebui să fie o mişcare din ambele părţi şi persoanele cu dizabilităţi să fie mai active, pentru că de multe ori ne confruntăm cu problema că un tânăr cu dizabilităţi intră în rolul de jertfă a situaţiei, „am dizabilitate pentru că aşa s-a întâmplat, în jurul meu nu sunt create condiţii normale şi de aceea eu sunt izolat şi de aceea eu nu fac nimic”.
Noi încercăm să facem inversul, să îl scoatem din rolul de jertfă, să îl facem o persoană activă, dar este nevoie şi din partea societăţii să fie schimbată un pic şi mentalitatea, pentru că de multe ori cînd mergem undeva să promovăm persoanele cu dizabilităţi suntem văzute ca persoane neajutorate, noi încercăm să arătăm că având condiţii putem vace foarte multe lucruri.
De exemplu, când vorbim despre cele 176 de mii de persoane cu dizabilităţi din Republica Moldova, peste 20 % sunt persoane cu deficienţe locomotorii care ar putea face foarte multe lucruri. Fiind angajate acestea ar putea aduce venit statului, din plata impozitelor, plata Fondului Social şi alte plăţi efectuate şi în afară de aceasta lucrînd aceste persoane se pot întreţine mai bine, nefiind impuse să trăiască din pensia pe care o au, care este de cele mai multe ori foarte mică.”
