Autoritrăţile ruseşti spun că războiul din Cecenia a luat sfîrşit şi că regiunea este în plin efort de reconstructie. Dar activişti pentru respectarea drepturilor omului spun că dedesubtul acestui calm aparent, se desfăşoară tragedia neştiută a mii de ceceni care dispar, care sunt torturaţi şi condamnaţi în procese-spectacol la zeci de ani de detenţie.
Imran este unul dintre cecenii aflaţi în aceasta situaţie, aflat în detentie pentru 18 ani şi care a stat de vorba cu corespondentii serviciului cecen al postului nostru de radio:
„Prima data cînd m-au arestat a fost in septembrie 2003, la 6 dimineaţa. Erau militari ruşi. 3 zile m-au ţinut într-o celulă, m-au bătut. M-au torturat. Cind au văzut că nu reuşesc să mă facă să mărturisesc nici o infracţiune mi-au spus – mărturiseşte orice, pentru noi contează numai să raportăm că ai mărturisit…”
Imran a fost eliberat după 3 zile, dar autorităţile i-au confiscat paşaportul. A doua oară a fost însă mai rău:
„Timp de 10 zile m-au tot bătut. M-au torturat pînă mi-am pierdut cunoştinţa. Dacă rudele mele nu ar fi aflat unde sunt cred că mă omorau în bătaie. M-au agăţat deasupra anchetatorilor şi cînd au făcut asta, am văzut că paşaportul meu era în mina unuia dintre anchetatori. Ei îşi pregătiseră cazul împotriva mea încă dinainte.”
Imran recunoaşte că a fost luptător în primul război ruso-cecen, dar că din 1996 încearcă să trăiască paşnic. Nu a parasit Cecenia pentru că trebuie să aibă grijă de mama sa bătrină. Cazul său a ajuns in atenţia Iniţiativei Ruse pentru Justitie, o organizaţie non guvernamentală, care a adus cazul în fata Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Anastasia Kuşlienko de la Iniţiativa Rusă pentru Justiţie:
„ În cazul lui Imran, sentinţa sa se bazează numai pe mărturii obţinute prin tortură şi există probe mai mult decăt suficiente că a fost torturat…”
Numarul cecenilor care au fost condamnaţi de autorităţile ruse sau ale regimului lui Ramzan Kadîrov la zeci de ani de închisoare şi trimişi în puşcăriile cele mai îndepărtate din Rusia este între 20 şi 30 de mii.
Imran a fost condamnat din cauza mărturiei unui băiat care avea atunci 16 ani. Imran spune că în instanta, băiatul şi-a modificat mărturia şi a spus că a fost torturat pentru a depune mărturie împotriva lui Imran, pentru că a vrut să îşi salveze viaţa. Ca urmare, băiatul a fost condmnat la 7 ani închisoare pentru că ar fi fost răspunzător de un atac cu bombă din mai 2003. Imran a fost acuzat că ar fi obţinut explozibilul pentru acest atac, in iunie 2003, adică după o lună după ce atacul avusese loc. Imran îşi aminteste reacţia judecatorului faţă de aceasta nepotrivire adusă în discuţie de avocatul său:
„Judecătorul i-a răspuns avocatului meu, răzîndu-i în faţă: păi dacă ii dau drumul clinetului tău, trerbuie să îi dau drumul şi băiatului şi va trebui să ne recunoaştem greşeala şi noi nu vrem asta…”
Imran spune că familia sa are dreptul să îl viziteze o data pe an, dar că nu are curaj să le ceară acest lucru pentru că de obicei oficialii puşcăriei găsesc pretexte ca sa nu permita aceste vizite si oamenii ar face drumul de pomană. În cei 8 ani, din cei 18 la care este condamnat, Imran a avut timp să se gîndească la tot ce i s-a întimplat şi la miile de tineri ceceni care au aceiaşi soartă cu el:
„Ne-au trimis în închisorile ruseşti pentru 15, 20 de ani degeaba. Cine se va interesa de soarta noastră ? De ce nu face nimeni nimic? Şi mă întreb dacă oamenii aştia chiar au inimă, onoare? S-ar putea ca mamele lor să-i fi născut fără inimă? Mă gîndesc mult la asta. Poate să existe atîta nedreptate fără ca nimeni să facă ceva? Asteptăm de fapt un miracol… dar…”
Imran este unul dintre cecenii aflaţi în aceasta situaţie, aflat în detentie pentru 18 ani şi care a stat de vorba cu corespondentii serviciului cecen al postului nostru de radio:
„Prima data cînd m-au arestat a fost in septembrie 2003, la 6 dimineaţa. Erau militari ruşi. 3 zile m-au ţinut într-o celulă, m-au bătut. M-au torturat. Cind au văzut că nu reuşesc să mă facă să mărturisesc nici o infracţiune mi-au spus – mărturiseşte orice, pentru noi contează numai să raportăm că ai mărturisit…”
Imran a fost eliberat după 3 zile, dar autorităţile i-au confiscat paşaportul. A doua oară a fost însă mai rău:
„Timp de 10 zile m-au tot bătut. M-au torturat pînă mi-am pierdut cunoştinţa. Dacă rudele mele nu ar fi aflat unde sunt cred că mă omorau în bătaie. M-au agăţat deasupra anchetatorilor şi cînd au făcut asta, am văzut că paşaportul meu era în mina unuia dintre anchetatori. Ei îşi pregătiseră cazul împotriva mea încă dinainte.”
Imran recunoaşte că a fost luptător în primul război ruso-cecen, dar că din 1996 încearcă să trăiască paşnic. Nu a parasit Cecenia pentru că trebuie să aibă grijă de mama sa bătrină. Cazul său a ajuns in atenţia Iniţiativei Ruse pentru Justitie, o organizaţie non guvernamentală, care a adus cazul în fata Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Anastasia Kuşlienko de la Iniţiativa Rusă pentru Justiţie:
„ În cazul lui Imran, sentinţa sa se bazează numai pe mărturii obţinute prin tortură şi există probe mai mult decăt suficiente că a fost torturat…”
Numarul cecenilor care au fost condamnaţi de autorităţile ruse sau ale regimului lui Ramzan Kadîrov la zeci de ani de închisoare şi trimişi în puşcăriile cele mai îndepărtate din Rusia este între 20 şi 30 de mii.
Imran a fost condamnat din cauza mărturiei unui băiat care avea atunci 16 ani. Imran spune că în instanta, băiatul şi-a modificat mărturia şi a spus că a fost torturat pentru a depune mărturie împotriva lui Imran, pentru că a vrut să îşi salveze viaţa. Ca urmare, băiatul a fost condmnat la 7 ani închisoare pentru că ar fi fost răspunzător de un atac cu bombă din mai 2003. Imran a fost acuzat că ar fi obţinut explozibilul pentru acest atac, in iunie 2003, adică după o lună după ce atacul avusese loc. Imran îşi aminteste reacţia judecatorului faţă de aceasta nepotrivire adusă în discuţie de avocatul său:
„Judecătorul i-a răspuns avocatului meu, răzîndu-i în faţă: păi dacă ii dau drumul clinetului tău, trerbuie să îi dau drumul şi băiatului şi va trebui să ne recunoaştem greşeala şi noi nu vrem asta…”
Imran spune că familia sa are dreptul să îl viziteze o data pe an, dar că nu are curaj să le ceară acest lucru pentru că de obicei oficialii puşcăriei găsesc pretexte ca sa nu permita aceste vizite si oamenii ar face drumul de pomană. În cei 8 ani, din cei 18 la care este condamnat, Imran a avut timp să se gîndească la tot ce i s-a întimplat şi la miile de tineri ceceni care au aceiaşi soartă cu el:
„Ne-au trimis în închisorile ruseşti pentru 15, 20 de ani degeaba. Cine se va interesa de soarta noastră ? De ce nu face nimeni nimic? Şi mă întreb dacă oamenii aştia chiar au inimă, onoare? S-ar putea ca mamele lor să-i fi născut fără inimă? Mă gîndesc mult la asta. Poate să existe atîta nedreptate fără ca nimeni să facă ceva? Asteptăm de fapt un miracol… dar…”
