„Nu sînt o pianistă academică”. In amintirea Mihaelei Ursuleasa (1978-2012)

De la Viena s-a anunțat, joi, încetarea din viață a uneia din cele mai populare tinere pianiste de origine română, Mihaela Ursuleasa, în vîrstă de numai 33 de ani. Poliția vieneză i-a descoperit corpul neînsuflețit în apartamentul său și într-un comunicat transmis presei și citat de ziarele de astăzi, cauza imediată a morții a fost identificată drept o hemoragie cerebrală. Comunicatul exclude orice alte evenimente și speculații în care s-a întrecut presa de la București. Mai multe în evocarea semnată de Victor Eskenasy:

In septembrie 1995, lumea muzicală internațională, cu predilecție cea francofonă, descoperea numele unei tinere pianiste care, la numai 17 ani, cîștigase Concursul de pian ce purta numele unei celebre compatrioate a ei, Clara Haskil.

In cotidianul „Le Monde” - din care Europa Liberă cita atunci un pasaj într-o emisiune culturală - se scria: „[Mihaela] Ursuleasa a dovedit, odată în plus, că maturitatea artistică are puține lucruri în comun cu vîrsta. S-ar putea spune, ești artist, te naști artist sau nu. Incontestabil, Ursuleasa este unul!”

Iar criticul entuziasmat continua: „Autoritatea sa pianistică, jocul ei sincer, trasnparent, energic atunci cînd este necesar, aportul ei de netăgăduit, prezența sa în scenă o disting. [...] Fără încetare în ascultarea orchestrei, relansînd mereu discursul, niciodată indiferentă sau fie și timidă, Mihaela Ursuleasa ne-a făcut să uităm că asistăm la un concurs internațional de pian”.

Astăzi, reascultînd discul-compact înregistrării live realizate în sala Teatrului din Vevey, împreună cu Orchestra de Cameră din Lausanne, dirijată de Jesus Lopez-Cobos, - imprimare publicată imediat după concurs de casa elvețiană Clavès în cooperare cu Espace 2, canalul cultural a radioului din Elveția romandă -, impresiile criticului de la „Le Monde” nu pot fi decît confirmate, aș spune, indiferent de evoluția ulterioară a tinerei pianiste, despre al cărei sfîrșit tragic am aflat cu o zi în urmă.

Născută la Brașov în 1978, copil minune, urmînd studii cu o profesoară de pian care i-a umbrit copilăria ei și a altor talente din România, chinuind-o și maltratînd-o fizic, Mihaela Ursuleasa a avut șansa de a fi audiată de dirijorul Claudio Abbado, după cîștigarea unui loc doi la Concursul de la Senigallia.

Începînd de la 13 ani a urmat studiile la Viena, pînă la absolvirea Academiei de Arte, în clasa profesorului Heinz Medjimorec. Cîștigarea „Concursului Clara Haskil” în 1995 i-a deschis o carieră internațională reală, pe mari scene ale lumii, adesea în compania unor dirijori de clasă.

Extrovertită, plină de spontaneitate și fantezie, mereu în compania unor tineri prieteni ce cultivau programatic un grad de excentricitate - cum sînt violinista basarabeană Patricia Kopacinskaia, pianistul Fazil Say sau violoncelista Sol Gabetta -, Mihaela Ursuleasa a reușit să-și facă o imagine deosebit de populară. Și, poate nu e de prisos de spus, pînă nu de mult, să treacă sub tăcere neîmplinirile ei, momentele de stress, depresie și declin, între altele, create de o legătură nefericită cu Rodin Moldovan, un violoncelist și el de origine roma, stabilit la Leipzig.



In plin succes, în 2005, Mihaela Ursuleasa declara într-un interviu: „îmi place să cînt Mozart! ... Mozart îți dă întotdeuna energie pozitivă!” Intrebată despre părțile cele mai bune și cele mai dificile ale existenței ei ca muzician, pianista răspundea: „Poate, ca muzician ai șansa minunată de a vorbi o limbă în plus, care exprimă ceea ce cuvintele nu o pot face. Pe de altă parte, un muzician poate fi înghițit în lumea de astăzi a stressului la care este expus în mod curent, așa că există o primejdie: cea de a-ți pierde expresivitatea sau capacitatea de a supraviețui.”

Aici poate fi găsită, probabil, explicația dispariției tragice în sine a unei tinere pianiste al cărei destin și talent nu s-au putut împlini și desăvîrși pînă la capăt.

I-am cerut o opinie despre Mihaela Ursuleasa pianistei Raluca Știrbăț, stabilită și ea la Viena, președintă a „Societății George Enescu” din Austria, despre o colegă de generație, pe care a cunoscut-o încă din copilărie:

„Mihaela Ursuleasa a fost un muzician hărăzit excepțional de la bunul Dumnezeu, cu un instinct muzical unic, plină de umor, plină de fantezie și de poftă de viață. Traiectoria ei a fost frântă într-un mod tragic și ceea ce e mai trist e faptul că, probabil, nu a putut face față unei duble poveri - povara acestei „meserii", dacă o putem numi astfel, a acestei pasiuni și cruci pe care o ducem în spate - pe de o parte; pe de alta, ceea ce e mai grav, acea greutate și balast pe care le purta din copilărie și de care încerca să se debarasesze și să se vindece - dovadă stau cuvintele din ultimele interviuri din Austria despre destinul adesea tragic al copiilor minune și al pretențiilor uneori absurde și presiunii teribile care apasă asupra lor."



In ultimul ei interviu, publicat la 18 iulie, în Kleine Zeitung, un cotidian de la Graz, înaintea celui din urmă recital, dat la Festivalul Styriarte, Mihaela Ursuleasa spunea „Nu sînt o pianistă academică, nu am renunțat niciodată la modul meu de apropiere intuitiv față de muzică. Ca muzician ești credibil atunci cînd îți construiești demersul așa cum simți într-adevăr.”

Să se odihnească în pace!