Linkuri accesibilitate

Bernhard SCHLINK, Cititorul


Tulburătoare poveste a unei femei analfabete de 36 de ani, fostă gardiană a unui lagăr de concentrare, ce se dă unui băiat de numai 15 ani.


O femeie – zice-se – este o carte deschisă; şi dacă femeia… nu ştie carte?! Cititorul, de Bernhard Schlink, Polirom, 2011, spune tulburătoarea poveste a unei femei analfabete de 36 de ani, ce se dă unui băiat de numai 15 ani, îmbinând astfel plăcutul cu utilul, alias amorul cu orele de lectură. Doar că fericitul cititor nici nu bănuieşte că „preludiul lecturii” nu-i o toană de femme mure, ci chiar o necesitate vitală, iar când totuşi o află, e prea târziu… Dar să nu anticipăm!

Peste doar câteva săptămâni de la prima întâlnire, datorată hazardului, „îi citeam, făceam duş împreună, ne iubeam şi mai rămâneam o vreme culcaţi unul lângă altul – acesta era ritualul întâlnirilor noastre”. Nici faptul că-i lasă, într-o dimineaţă, un billet doux pe care Hanna pretinde că nu l-ar fi primit, probozindu-l că a părăsit-o fără nici o explicaţie, nici fascinaţia femeii în faţa bibliotecii tatălui („Ea îşi plimba privirea peste rafturile cu cărţi care tapetau pereţii, de parcă ar fi citit un text…”), nici măcar că la un moment dat „ea n-avea chef” de lectură, nimic nu-l pune în gardă pe tânăr, prea egoist ca să şi-o asume.

Abia la ora procesului – femeia se dovedeşte a fi o fostă gardiană într-unul din lagărele de concentrare naziste! –, când una din acuzate îşi aduce aminte că Hanna Schmitz „avea favoritele ei, mereu una dintre cele tinere, fragile şi delicate (…) pe care o lua seara cu ea”, şi că „fetele îi citeau seară de seară”, apoi când îşi asumă redactarea acelui raport autoacuzator doar ca să evite o expertiză grafologică, protagonistul (deja student la juridică) are brusc revelaţia: „Hanna nu ştia să scrie şi să citească”.

Condamnată pe viaţă, spre deosebire de colegele sale gardiene, mai abile, s-ar fi putut pune punct aici, dar abia acum naraţiunea se înscrie pe-o spirală superioară: (deja) profesorul universitar îi citeşte Hannei „ceea ce îmi era cunoscut şi îmi plăcea”, totul înregistrat pe bandă magnetică. „Aşa a putut Hanna auzi mult Keller, Fontane, Heine şi Morike”, pentru ca apoi – marea lovitură de teatru!!! – ea însăşi să înveţe carte, confruntând cele ascultate cu cărţile luate cu împrumut de la biblioteca închisorii! Când soseşte primul mesaj al femeii – „Băiete, ultima povestire a fost deosebit de frumoasă. Mulţumesc. Hanna” –, el încă nu ştie că asta-i începutul sfârşitului…
8 octombrie ’12

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG