Linkuri accesibilitate

Philip ROTH, Complexul lui Portnoy


Detaliu de pe coperta ediției românești a romanului „Complexul lui Portnoy”, publicată la Polirom.
Detaliu de pe coperta ediției românești a romanului „Complexul lui Portnoy”, publicată la Polirom.

Un roman infinit mai complex decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură.



„Ce mult o să-mi placă să ajung şi eu bărbat evreu!”, exclamă mai spre finalul naraţiunii Alexander Portnoy, progatonistul romanului Complexul lui Portnoy, de Philip Roth, Polirom, 2011, după ce preţ de 200 de pagini se manifestă deplin atât ca bărbat, cât şi ca evreu.

Apărut în anii ’60 într-o Americă încă puritană, dar care-şi descoperea sexualitatea odată cu generaţia beat, Complexul lui Portnoy e un roman infinit mai complex decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură, fiind nu atât o „carte de citit cu o singură mână” – şi nici măcar pe „canapeaua lui Freud”! –, cât o scriere de-o sinceritate dezarmantă, neiertătoare cu cei apropiaţi şi cu goimi-i & goite-le, mai puţin cu şikses-ele, pentru care eroul nostru are o adevărată slăbiciune, pe-alocuri autoflagelatoare, uneori chiar – până la înduioşare: „Doctore, spune-mi, de ce anume ar trebui să mă debarasez, de ură… sau de dragoste?” În rest, copilul, apoi adolescentul, iar de la un moment încolo bărbatul de 33 de ani Alex[ander] se arată solidar cu cei care „nu tu bani, nu tu şcoală, nu tu limbaj cultivat, (…) numai curiozitate fără cultură, muncă fără şanse de promovare, experienţă fără-nţelepciune”, chit că e impregnat de conştiinţa comunităţii din care face parte: „Ei şi ce dacă am pierdut? Eram evrei şi nu ne era ruşine s-o spunem în gura mare! Eram evrei – şi nu numai că nu le eram inferiori goimilor care ne băteau la fotbal, dar întâmplarea făcea ca noi, neomorându-ne din fire să obţinem victoria într-un sport atât de brutal, să fim superiori”. Şi aşa preţ de 250 de pagini, în care descrierea mediului familial, frustrările adolescentine, cuceririle adulte etc., etc. se succed vioi, pigmentate de tot felul de istorioare picante – sau tragice, dar şi acestea, vai! frizând ridicolul (de ex., bileţelul de adio către maică-sa, pe care Ronald Nimkin şi l-a prins, cu un bold, de cămaşă: „Te-a căutat doamna Blumenthal. Te roagă să aduci regulamentul de mah-jong la partida de diseară. Ronald”) –, dintre care, se-nţelege, cele mai mustoase nu se pot relata aici.

În rest – vorba personajului: „Haide, vino, neamule, (…) dă-mă-n vileag şi condamnă-mă. Te rog, întemniţează-mă, ca nu cumva, Doamne fereşte, s-o iau razna – şi s-o iau de la capăt, să fac ceea ce, de fapt, chiar îmi place!” Lectură plăcută!!!

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG