Europa Liberă: Doamnă Brânzan, de ce v-a venit această idee?
Nadejda Brânzan: „Au mai fost asemenea iniţiative şi până la aceasta. Pur şi simplu, ziarul regional „Cuvântul” a iniţiat o rubrică, „30 de întrebări de acasă”. Pe paginile ziarului, apăreau diferite personalităţi din zona noastră, a judeţului Orhei. Şi, în felul acesta, eu am cunoscut multe personalităţi, de care nici nu bănuiam că există împrejurul nostru. Şi, la o lansare de carte, pentru că toate au fost inserate, până la urmă, într-un volum de carte, chiar mai multe, ne-am gândit: noi, cei care ne cunoaştem şi suntem atâţia oameni de la baştină, împrăştiaţi prin diferite localităţi, să ne adresăm cu un apel către oamenii de bună credinţă, nu numai din zona noastră, din întreaga republică, către anul 2014, când se împlinesc 65 de ani de la valul cel mai mare al deportărilor, din 1949, să înălţăm câte un monument, în fiecare localitate, cu personalităţile care trăiesc în localitate, oameni de bună credinţă, cât şi cei care se află în afara localităţii, dar ţin la baştina lor, care vor să păstreze memoria celor care au avut de suferit sub regimul comunist. Şi am adoptat textul al unui apel. Apel: „Se împlinesc 72 de ani de la primele deportări masive către Siberia şi Kazahstan, a zeci de mii de familii de basarabeni. Au urmat după aceea şi alte deportări ale concetăţenilor noştri. Mulţi dintre ei nu s-au întors din „Siberiile de gheaţă”. Avem nişte datorii neachitate faţă de cei sacrificaţi de către regimul comunist-stalinist: să le păstrăm memoria, să nu-i uităm. Îi îndemnăm pe concetăţenii noştri ca, împreună cu cei plecaţi din localitate, pentru comemorarea a 65 de ani de la deportările din 6 iulie 1949, care va avea loc la 6 iulie 2014, să înălţăm, în fiecare comună, sat şi oraş din republică monumente consacrate celor care au fost persecutaţi şi deportaţi, de către regimul criminal, adus cu tancurile în Basarabia, la 28 iunie 1940. Să scriem pe aceste monumente numele pământenilor noştri supuşi calvarului, căci numai perpetuând memoria, numai vorbind de suferinţele prin care au trecut cosângenii noştri, vom putea face ca momentele triste ale istoriei noastre să nu se mai repete. Să acordăm o şansă viitorului, ca acesta să se scuture, odată pentru totdeauna de trecutul care a marcat destinele părinţilor şi bunicilor noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Europa Liberă: Cine ar putea să vină în ajutorul dumneavoastră, ca să adunaţi şi sumele de bani de care e nevoie?
Nadejda Brânzan: „În fiecare localitate, sunt persoane cu autoritate, oameni de bună credinţă, intelectuali care locuiesc în alte oraşe, în special, în capitală, cu care am făcut cunoştinţă, pe paginile ziarului. Deci oamenii aceştia vor aduna în jurul lor alţi oameni. Şi, desigur, cu ajutorul şi concursul administraţiei publice locale, în special, a primarilor, oameni de bună credinţă, care ţin cu adevărat la satul lor, la numele celor deportaţi.”
Europa Liberă: Costul unui monument e mare.
Nadejda Brânzan: „Costul unui monument depinde de numărul de deportaţi din fiecare localitate şi depinde de material. Sunt monumente care, de pildă, se fac din piatră de Cosăuţi, care sunt veşnice, sunt frumoase şi care, desigur, sunt mai ieftine decât granitul şi marmura. Poţi să faci monumente mixte, din piatră de Cosăuţi combinate, de pildă, cu granit sau marmură, pe care să fie înscrise numele celor care au avut de suferit sub regimul totalitar-comunist. Deci preţurile nu sunt atât de mari, dar mână de la mână, totul se face prin concursul oamenilor de bună credinţă. În raionul nostru, un om de afaceri, de pildă, din satul Gordineşti singur a inaugurat, înainte de a face noi acest apel, încă în anul trecut, un asemenea monument. Oameni totdeauna se vor găsi, dar trebuie depus un efort, trebuie să ia cineva iniţiativa în mâinile sale.”
Europa Liberă: De ce e nevoie de cunoscut trecutul?
Nadejda Brânzan: „Pentru a păstra memoria celor care au avut de suferit, fiindcă, fără a cunoaşte trecutul, nu-ţi poţi construi viitorul. Or, noi suntem un popor debusolat de care au fost ascunse toate datele acestea şi suferinţele prin care a trecut acest popor. Noi trebuie să transmitem, odată cu plecarea lor, dar pleacă ultimii, fiindcă cei care s-au născut acolo de-acuma au 65 de ani. Deci, odată cu plecarea loc, pur şi simplu, acestea vor fi nişte date statistice, se vor transforma în date statistice, dacă astăzi noi nu vom depune eforturi pentru a înveşnici numele lor. Vor fi 2 propoziţii într-un manual de istorie că au avut loc deportări, în care au avut de suferit zeci de familii sau câteva sute de mii de oameni şi devine statistică. Dar noi nu vrem. Vrem să fie păstrată memoria, fiindcă, de fapt, e cum spune Dabija: cea mai mare moştenire, pe care putem să o lăsăm urmaşilor, copiilor şi nepoţilor, este păstrarea memoriei. De fapt, eu, dacă să vă spun sincer, aş vrea ca şi copiii să participe la inaugurarea acestor monumente, fiindcă printre cei deportaţi, dacă vă veţi uita în liste, numaidecât veţi găsi copii, de câteva luni, de câţiva anişori, mici de tot, femei gravide. Deci copiii, care vor participa şi ei la inaugurare, peste zeci de ani, trecând pe acolo, împreună cu copiii şi nepoţii lor, vor spune: „Şi eu am participat aici!”. Şi nu contează suma: 3 lei sau 5 lei va aduce acest copil. Este important să simtă participarea, că şi el a depus un efort pentru cinstirea memoriei copiilor care au avut de suferit, în anii aceştia.”
Europa Liberă: De pe urma calvarului deportărilor.
Nadejda Brânzan: „Exact. Vreau să mă adresez către toţi oamenii de bună credinţă care vor încerca şi doresc să facă un lucru frumos pentru localitatea dată, pot lua listele, cu numele celor care au fost deportaţi, care au avut de suferit sub regimul totalitar comunist, de la Muzeul Naţional de Istorie, la Biblioteca Muzeului, şi se pot adresa la autoarea cărţii „Cartea Memoriei”, care este doamna Elena Postică, vicedirector la Muzeul de Istorie. Au fost editate 4 volume „Cartea Memoriei”, unde pe fiecare localitate din fiecare raion sunt numele tuturor celor care au fost deportaţi.”
