Copiii orfani din Moldova şi puterea zâmbetului ca reflexie a dragostei lui Dumnezeu

Organizaţia Mondială a Sănătăţii spune într-un raport că aproximativ 15 la sută din populaţia lumii are o dizabilitate, iar acest procent este în creştere, ca urmare a numărului tot mai mare de persoane cu boli cronice. Cum această categorie este una din cele mai marginalizate, actualmente, se depun eforturi pentru eliminarea barierelor, pentru a crea o societate accesibilă tuturor. Despre sărăcie şi dizabilitate vorbim la acest sfârşit de săptămână.

Până în anul 2020, autorităţile de la Chişinău îşi propun să asigure tuturor copiilor şanse egale la studii, într-un sistem educaţional prietenos, iar datele statistice arată că, în ultimii doi, ani numărul copiilor cu dizabilităţi care îşi fac studiile în instituţiile speciale din Moldova este în scădere şi că 11 dintre cele peste 60 de instituţii rezidenţiale au fost deja închise. Şi şcoala auxiliară de la Nisporeni ar putea să-şi înceteze activitatea, spune directoarea Lidia Cheibaş, cu care am discutat despre copiii care au fost aduşi în această instituţie.

Europa Liberă: Cine e copilul care a ajuns la şcoala-internat Nisporeni?

Lidia Cheibaş: „Copilul care are o dizabilitate şi anume mentală. Apoi, sunt copiii defavorizaţi social, mulţi dintre ei au doar un singur părinte, mulţi dintre părinţi nu muncesc, nu au un post de muncă stabil, au venituri mici.”

Europa Liberă: Şi aceşti copii mai greu se vor integra în societate?

Lidia Cheibaş: „Nu mai ştiu cum să răspund: se vor integra acuma mai greu sau se integrau altădată mai greu, pentru că ce îi aşteaptă în viitor nimeni nu ştie. Se trasează nişte sarcini bune pentru ei, dar implementarea lor este foarte lentă.”

Europa Liberă: Să înţelegem că poate fi o reformă dureroasă?

Lidia Cheibaş: „Foarte dureroasă. Nu dureroasă, dar foarte dureroasă. Se preconizează ca aceşti copii să fie cât mai aproape de mediul lor familial şi de semenii lor, de copiii de vârsta lor şi aceasta este bine. Dar, când vedem din ce familie au fost scoşi aceşti copii – care nu puteau să le ofere nimic – acum revine toată sarcina aceasta autorităţilor locale, asistenţilor sociali din comunitate ş.a.m.d. Să le ofere măcar ceea ce au primit aceşti copii aici, în instituţie, că au fost bine instruiţi, că au fost reabilitaţi, multe procese li se recuperează. Şi aceasta se prevede să se facă în localităţile lor.”

Europa Liberă: Aceşti 53 de copii vor duce până la bun sfârşit studiile aici?

Lidia Cheibaş: „Nu suntem siguri nici pe departe, pentru că noi nu suntem siguri nici pentru ziua de mâine. Atâta ştim: vom finaliza anul de învăţământ. Iar mai apoi, de la 1 septembrie, nu ştim ce vom face.”

Europa Liberă: Aţi investit mult în sediu, în clădire...

Lidia Cheibaş: „Am vrut să facem cum este mai bine.”

Europa Liberă: Dar cât v-a costat edificiul acesta ca să-l renovaţi?

Lidia Cheibaş: „Multă sănătate, multe nopţi nedormite, mulţi ani la rând, mulţi prieteni de peste hotare. Bine că nu edificiile valorizează munca noastră, dar, în primul rând, copilul. Eu ştiu că aceşti copii aici s-au simţit bine, au găsit sprijin moral, emoţional, material ş.a.m.d. Noi am fost ca o familie şi suntem în continuare. Cât va mai fi – aşa va fi. Sper, atunci când vor pleca în satele lor, să nu piardă acest suport.”

Europa Liberă: Ştiţi cumva ce va fi cu edificiul, după ce reforma se implementează?

Lidia Cheibaş: „Sigur că nu ştim. Noi am vrut şi vrem şi în continuare ca acest edificiu să rămână pentru copii. Am făcut şi nişte demersuri ca să facem aici un centru pentru copii. Avem un proiect pentru un centru multifuncţional, să continuăm să lucrăm cu copiii cu dizabilităţi. Copiii cu dizabilităţi şi, mai ales mai severe, e foarte greu să nu aibă suportul pe care îl au aici, unde, în primul rând, avem terapii ocupaţionale care nu sunt prevăzute în localităţi şi localităţile nici nu au posibilităţi să le ofere. Poate, se vor organiza, dar va dura foarte mult până când aceste terapii, pe care noi astăzi le oferim copiilor, vor fi şi acolo. Şi măcar timpul acesta de trecere sau, eu ştiu, perioada aceasta de tranziţie spre incluziunea perfectă, care vrea să fie, măcar în acest timp centrul să funcţioneze. Dar nu suntem siguri, pentru că aşa este în prezent situaţia la noi în ţară.”

Europa Liberă: Şi totuşi eu vă văd o persoană cu multă insistenţă ca această şcoală auxiliară-internat de la Nisporeni să aibă viaţă în continuare, prin implementarea altui proiect...

Lidia Cheibaş: „Ar fi foarte bine. Dar acuma nu mai sunt nici eu sigură cu sunt acea persoană, pentru că în perioada aceasta de incluziune, nu ştiu de ce, lucrul cel mai rău se întâmplă în şcolile auxiliare: Aşa o părere se formează. E foarte greşită, de parcă noi am fi vinovaţi că acuma, în perioada aceasta de incluziune, suntem acele persoane care lucrăm cu aceşti copii. Se diminuează foarte mult munca noastră de reabilitare a acestor copii. Pentru că, până la urmă, de la o şcoală la alta diferă şi munca, diferă şi implicarea pedagogilor, diferă şi copiii. Nu poţi la un caz luat aparte să depui toată munca şi să o diminuezi în aşa hal.”

***

Directoarea şcolii auxiliare din Nisporeni, Lidia Cheibaş mai crede că situaţia financiară a familiilor de unde provin copiii ar putea să-i dezavantajeze, atunci când vor deveni elevi în şcolile obişnuite, unde riscă să fie discriminaţi şi pentru felul cum sunt ei îmbrăcaţi. Copiii de aici au vorbit la microfonul Europei Libere cum au ajuns să înveţe în această şcoală.

– „Coca Anastasia.”

Europa Liberă: Şi de unde ai venit tu Năstica, aici?

– „De la Buda.”

Europa Liberă: Cine te-a adus?

– „Mâca.”

Europa Liberă: De ce te-au adus aici, la şcoala-internat?

– „Pentru că mama e la Israel şi nu are cine să ne îngrijească. Nu ne mai sună mama. A spus că o să vină în primăvară, dar nu ştiu dacă o să vină.”

Europa Liberă: Şi tăticul unde e?

– „Tata a murit. Mama s-a măritat cu un israelian de acolo.”

Europa Liberă: Şcoala aceasta a ajuns să fie o a doua casă pentru tine?

– „Da.”

Europa Liberă: Mai ai fraţi, surori?

– „Da. O surioară şi un frate.”

Europa Liberă: Voi toţi trei copii aţi venit aici la şcoală?

– „Da.”

Europa Liberă: Cum ai ajuns aici la şcoală?

– „Eu am ajuns aici pentru că m-a dat tăticul. Mama e plecată peste hotare.”

Europa Liberă: Unde e plecată?

– „La Italia. Ei nu trăiesc împreună. S-au despărţit.”

Europa Liberă: Şi tăticul unde e?

– „Nu ştiu. Nu stăm cu dânsul.”

Europa Liberă: Câţi copii sunteţi?

– „Suntem cinci: patru fete şi un băiat.”

Europa Liberă: Şi mămica de câţi ani e plecată?

– „De şapte ani.”

Europa Liberă: De şapte ani e plecată în Italia?

– „Da.”

Europa Liberă: Cum te numeşti?

– „Mutu Mihaela.”

Europa Liberă: Mihaela Mutu de aici, de la Nisporeni, a ajuns şi ea la această şcoală-internat, pentru că măicuţa e plecată la munci în străinătate, în Italia. Iar de tăticul nu prea ştii?

– „Nu. Mai mult ne îngrijeşte mâca, cinci copii.”

Europa Liberă: Cum te numeşti?

– „Proca Valeriu.”

Europa Liberă: Cum ai ajuns aici, la şcoală?

– „Tata meu m-a adus aici, ca să învăţ bine.”

Europa Liberă: Dar mama unde e?

– „Mama e la Piter. Lucrează ca să ne trimită bani. Mai am o soră care stă cu bunica. Tata şi mama au divorţat. Pe noi aici ne-au adus.”

Europa Liberă: Deci cu mama mai discuţi. Cu tata?

– „Tata s-a dus în Rusia. L-au închis la puşcărie, pentru că a vrut să ucidă un băiat. Mama s-a măritat cu unul, Vova. Mai am un frate care e aici, la şcoală, învaţă cu mine.”

Europa Liberă: Îţi place aici, la şcoală?

– „Da, îmi place aici. La timp ne hrănesc, dormim bine, e cald. E foarte bine la şcoala-internat de la Nisporeni.”

Europa Liberă: Cum e aici la şcoală?

– „E bine. Mă joc. E foarte bine. E bine, când mă joc cu prietenii mei. Mă pun la culcare în dormitor. Mănânc.”

Europa Liberă: Şi profesorii cum sunt?

– „Cuminţi. Dar noi învăţăm bine la lecţie.”

– „Dormim aici, e cald, mâncăm la timp, de trei ori pe zi.”

Europa Liberă: Ce clasă eşti?

– „Sunt clasa a opta, ultimul an.”

Europa Liberă: Te desparţi cu părere de rău de şcoală?

– „Da. Fiindcă aici a fost foarte bine. Cu colegii ne înţelegem bine, mâncăm la timp, mâncarea este gustoasă, cladă.”

Europa Liberă: Şi dacă şcoala se închide, ştiţi unde mergeţi?

– „Mâca ne duce la o femeie.”

Europa Liberă: Ce îţi doreşti tu cel mai mult acum?

– „Să mă duc să învăţ de bucătăreasă. Şi cel mai mult îmi doresc să am o familie cât mai unită şi cât mai bună.”

***

Energia şi cumsecădenia americanului de origine română, Florin Pindic Blaj, sunt bine cunoscute, în mai toate zonele ţării. Consulul onorific al Republicii Moldova în statul Carolina de Nord cunoaşte nu din auzite problemele celor nevoiaşi.

Europa Liberă: Faceţi naveta Republica Moldova - Statele Unite ale Americii de mulţi ani...

Florin Pindic Blaj: „De 24 de ani. Am socotit acum şi am intrat în al 25-lea an, să spun aşa.”

Europa Liberă: Această compasiune, pe care o arătaţi faţă de cel mai neputincios, mai trist ca noi, de ce o menţineţi?

Florin Pindic Blaj: „Valentina, mai înainte, am intrat într-o clasă şi ai văzut, ei sunt cu nevoi speciale şi neputincioşi. De ce această compasiune? Pentru că eu văd în ochiul orfanului, în mâna tremurândă a bătrânului, eu văd pe fratele cel mai neînsemnat al Domnului Isus Hristos, care spune: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri, Mie mi le-aţi făcut”. Pentru mine este un privilegiu, pe care mi-l dă Dumnezeu, ca eu să pot să aduc bucurie, să pot să aduc un zâmbet. Nu în oameni avem diferite etaloane, în societate. Şi eu mă întâlnesc cu personalităţi, diplomaţi, miniştri, prim-miniştri, nu aş spune că sunt mai prejos acele întâlniri sau mai presus, dar aceste întâlniri cu copiii, cu bătrânii, cu cei săraci, cu văduvele, cu orfanii sunt întâlniri speciale.”

Europa Liberă: Câtă forţă de convingere trebuie să aveţi acolo, în Statele Unite ale Americii, pentru cel care întinde mâna, pentru acel mai necăjit de aici?

Florin Pindic Blaj: „Spunea directoarea că toţi sunt îngrijoraţi cu reforma şcolară, că se închid instituţiile şi ar fi pagubă. Mă uit, ferestre de termopan, acoperişuri, ar fi pagubă... Sunt internate care s-au închis şi noi am schimbat acoperişul acolo şi am făcut băile, şi am făcut centrul medical, şi îţi pare rău de aşa ceva. Zice: „Da, trebuie să batem la uşi”. Da, eu bat la uşa Domnului. Şi i-am spus: „Nu ceda. Şi eu tot la Domnul mă rog, dar mă duc şi bat la uşi. Şi dacă mă aruncă pe uşă – intru pe fereastră”. Ştii de ce? Pentru că reprezint copiii aceştia. Şi pentru ei, ca să fie posibil, astăzi să punem în mâinile lor rucsacurile acelea – ai văzut cât de grele erau? – cu atâta bucurie. Pentru aceasta nu trebuie să cedăm.”

Europa Liberă: Parte din americanii, pe care i-aţi sensibilizat, habar nu au unde e Moldova.

Florin Pindic Blaj: „Da, dar ei, primesc, de exemplu, două fotografii ale aceluiaşi copil. Una o pun pe birou, pe frigider, în mijlocul familiei, îşi amintesc de el, spunând la copiii: „Zâmbiţi!”. E puterea zâmbetului, este reflexia dragostei lui Dumnezeu în puterea zâmbetului.”

Europa Liberă: Ce îl face să fie milostiv, dacă el nu are habar unde e Moldova?

Florin Pindic Blaj: „În primul rând, americanii sunt o naţiune care, totuşi, s-a fondat pe principiile creştine, principiile biblice şi caritatea aceasta a rămas. Fiecare este implicat fie în biserică, fie în cluburi, fie în societate, fac muncă de voluntariat, mulţi dintre americani chiar vin personal aici cu noi şi merg prin sate, şi împart aceste ajutoare. Noi îi invităm nu să verifice, să vadă, ci să aibă ei satisfacţia aceasta. Valentina, când el se întoarce, se duce şi le spune la alţii de nevoile care sunt aici, de bucuriile care sunt aici. Şi aşa noi creăm poduri între America şi Moldova, la urma urmei.”

Europa Liberă: Dar există o diferenţă între sărăcia pe care o atestaţi aici, în Republica Moldova, şi în alte părţi, pe unde mai mergeţi?

Florin Pindic Blaj: „Este una enorm de mare. Şi eu am, astfel, o problemă: cu un dolar, stau şi zic: „Ce pot să fac în Moldova?” Cu acest dolar în India sau în America Centrală pot să fac mult mai mult. Însă suntem legaţi de Moldova şi avem o bază de sponsori, de suporteri care sunt îndrăgostiţi de Moldova şi nu pot să-i despart de aceasta... Ei continuă şi vor să ajute...”

Europa Liberă: Când va dispare sărăcia din Moldova?

Florin Pindic Blaj: „Biblic, Hristos a spus că pe săraci îi veţi avea întotdeauna în ţară. Este greu, Valentina, când ei vin de la aeroport şi văd maşinile şi străzile, şi vilele de la Chişinău... Este foarte greu ca să-i conving...”

Europa Liberă: Şi văd acest contrast mare...

Florin Pindic Blaj: „De aceea eu îi iau la ţară. Acolo e baza, celula societăţii noastre. Şi acolo sunt oamenii.”

Europa Liberă: Când dispare sărăcia din Moldova? Şi cine trebuie să atenueze această pauperizare?

Florin Pindic Blaj: „Va dispare, poate, iluzia sărăciei... Soluţia nu este nici intrarea în Europa, nici rămânerea cu blocul din Răsărit. Soluţia este întoarcerea fiecăruia cu faţa către Dumnezeu. Dumnezeu poate să facă transformarea dinăuntru, nu partidele, nu platformele, nu programele... Asta a fost de-a lungul societăţii şi au fost imperii, şi au căzut. Şi săracii au fost întotdeauna. Eu mă rog lui Dumnezeu să fie, într-o zi, prosperitate în Moldova. Ştii de ce? Puţin egoist: atunci nu trebuie să vin să ajut aici, mă duc în altă parte...”

Europa Liberă: Cum vedeţi o Moldovă prosperă?

Florin Pindic Blaj: „O Moldovă prosperă? Cei care vor fi aleşi, sunt aleşi, vor dovedi şi maturitate politică, şi transparenţă, şi vor arăta că sunt dintre noi şi ne reprezintă, când sunt acolo sus. Tare de multe ori se pune un zid şi mai au nevoie de oameni doar în preajma alegerilor. Dar să ne rugăm, speranţa, credinţa e ultima care piere. Aş vrea ca şi optimismul meu să fie ca şi la tine. Tu întotdeauna eşti cu zâmbetul pe buze, întotdeauna eşti optimistă şi aşa îi vreau şi pe moldoveni...”

***

Elena Răţoi activează într-o organizaţie nonguvernamentală, care are drept scop promovarea drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi integrarea lor în societate, Asociaţia „Motivaţie” din Moldova. Ea ne vorbeşte despre cea de a patra ediţie a Festivalului de Film „Filme fără bariere”

Elena Răţoi: „Vrem să organizăm Festivalul de Film cu genericul „Filme fără bariere”. Suntem deja la a patra ediţie. Festivalul se organizează o dată la doi ani. Scopul acestui Festival este ca să arătăm filme despre persoane cu dizabilităţi din întreaga lume, în primul rând, pentru a sensibiliza opinia publică cu privire la viaţa acestor persoane, la modul de trai, la felul cum se descurcă ele.”

Europa Liberă: În Republica Moldova aceste persoane s-au integrat uşor în societate?

Elena Răţoi: „Nu putem încă vorbi despre o integrare a acestor persoane în societate.”

Europa Liberă: Aveţi poveşti mai triste, pe care le puteţi prezenta drept cazuri concrete?

Elena Răţoi: „Foarte puţine persoane cu dizabilităţi astăzi în Republica Moldova sunt în societate, pot urma o profesie, pot avea un loc de muncă, pot să ducă un mod normal de viaţă.”

Europa Liberă: Aceasta înseamnă că mai există discriminare?

Elena Răţoi: „Da. Aş putea spune că există discriminare. Şi chiar dacă discriminarea nu se prezintă la atitudine, însă se reflectă chiar şi în aceeaşi accesibilitate, chiar şi în atitudinea oamenilor. Spre exemplu, persoana nu poate urma o facultate, deoarece nu sunt condiţii, condiţii de a intra în clădirea şcolii, a instituţiei universitare. De asemenea, nu sunt materiale adaptate, spre exemplu, persoanelor cu dizabilităţi de vedere sau persoanelor cu dizabilităţi de auz.”

Europa Liberă: Dar, în baza propriei experienţe, ce poţi să ne spui? Ţi-a fost greu? Îţi este greu? Unde îţi este greu?

Elena Răţoi: „De fapt, este mai greu la anumite bariere arhitecturale, să vorbesc aşa. Cât despre atitudinea oamenilor, deşi ei sunt un picuţ mai rezervaţi faţă de persoanele cu dizabilităţi, însă din simplul motiv că încă nu cunosc specificul dizabilităţii. Dacă este să comparăm cu situaţia care a fost acum cinci sau zece ani, totuşi, lumea este mai obişnuită cu prezenţa persoanelor cu dizabilităţi în societate.”

Europa Liberă: Dar cum reuşeşti tu să te afirmi?

Elena Răţoi: „Reuşesc să mă afirm prin faptul că am absolvit o facultate, am un loc de muncă şi demonstrez că pot duce un mod normal de viaţă, de rând cu celelalte persoane.”

Europa Liberă: Şi să revenim la acest eveniment cultural, pe care intenţionaţi să-l organizaţi. Aceasta înseamnă o sensibilizare a opiniei publice? Şi pentru autorităţi daţi anumite semnale.

Elena Răţoi: „Atragem şi autorităţile să participe la acest Festival, să le facem şi lor cunoscută, în special, situaţia persoanelor cu dizabilităţi din alte state. Spre exemplu, în statele europene, situaţia persoanelor cu dizabilităţi este la un nivel mai avansat şi acesta ar fi un exemplu pentru Republica Moldova, adică s-ar produce un fel de schimb de experienţă. Sunt anumite probleme financiare care-i împiedică să creeze toate condiţiile pentru participarea persoanelor cu dizabilităţi în societate.”

Europa Liberă: Moldova e prezentă cu anumite pelicule?

Elena Răţoi: „Da. Pentru prima dată, Moldova este prezentă. Vom difuza şi un film artistic şi filme documentare despre persoanele cu dizabilităţi din Moldova. Conform datelor din 2012, sunt peste 187 de mii de persoane cu dizabilităţi. Este un număr destul de mare, mai ales când numărul persoanelor cu dizabilităţi creşte, în fiecare an.”

Europa Liberă: Voi sunteţi oameni cu demnitate, pentru că nu vă place să vă umiliţi.

Elena Răţoi: „Din ce în ce mai multe persoane cu dizabilităţi sunt active în societate, reuşesc să se afirme şi pe plan profesional, şi pe plan personal şi demonstrează că pot obţine de unele singure ceea ce îşi doresc.”

Europa Liberă: Ce mai aşteptaţi de la acest Festival de Film?

Elena Răţoi: „Va fi un îndemn pentru persoanele cu dizabilităţi de la noi din Moldova să fie mai active. Adică văzând experienţa altor persoane, se vor inspira şi vor continua să lupte pentru ceea ce îşi doresc.”

Europa Liberă: Dar ajutorul vine, mai degrabă, de la cel care îţi înţelege problema sau există şi lume care, sincer, dezinteresat, vrea să vă vină în ajutor?

Elena Răţoi: „Mai degrabă, susţinerea vine din partea apropiaţilor, din partea familiei, a prietenilor. Însă sunt, într-adevăr, şi multe organizaţii, vorbesc de organizaţii neguvernamentale, care se implică în promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi încearcă să-i implice în diverse activităţi sociale.”

Europa Liberă: Mai degrabă cei din străinătate vin cu suport?

Elena Răţoi: „Dacă este să vorbim despre organizaţii neguvernamentale, atunci putem să menţionăm organizaţiile din Moldova. Însă la nivel de finanţare a acestor organizaţii, mai degrabă, este suport străin.”

Europa Liberă: Ce îţi doreşti cel mai mult acum?

Elena Răţoi: „Cel mai mult acum îmi doresc să mă afirm, într-adevăr, şi pe plan profesional, să obţin anumite succese în carieră, şi pe plan personal.”