Miercure tristă, zi cenuşie… În ziua în care trupul neînsufleţit al regizorului Titus Jucov este coborât în pământ (să-i fie ţărâna uşoară!), sufletul poetului Eugen Cioclea, plecat la cele veşnice acum 40 de zile, se înalţă la cer. Doi mari artişti ai noştri, grăbindu-se şi unul, şi altul să se înfăţişeze la Judecata de Apoi a postumităţii… Care a şi început – cel puţin în cazul poetului, şi asta deoarece, între timp, am îngrijit o antologie de versuri ce conţine şi câteva inedite, în curs de apariţie la editura Cartier.
Îl ţin minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, cum s-a înfăţişat la Noaptea Cărţilor Deschise de la Librăria din Centru, acum un an şi mai bine – nu mai era în stare să-şi recite poemele (după ce a fost lovit în cap, la Moscova, în 1990, îi fusese afectat centrul vorbirii), dar prezenţa sa fizică s-a simţit în aer, primenind atmosfera. Într-o clipă de inspiraţie, i-am dăruit un cactus, zicând – mai în glumă, mai în serios – că seamănă cu dânsul, şi el ţepos ca un arici („Fericit c-am fost aspru la păr,/ nu sunt trist c-o să mor cu chelie”, vorba poetului), iar Natalia Moraru a „înveşnicit clipa” (vezi poza). Acum, că această fotografie ţine de istoria literaturii, ataşez şi trei poeme inedite în stare să ni-l redea – VIU !!! – pe neuitatul nostru prieten, întru aducere aminte.
* * * * * * *
Eugen Cioclea. I N E D I T
* * *
Realitatea
mă ţine cu capul
la suprafaţă.
Celebrităţile naţionale
se împiedică somptuoase de el,
jungla îl năpădeşte –
Am decăzut. Mă zgândără gândul
să-mi pun cu suvacul în nări
măcar
vreun inel.
* * *
Exact
pe la 16.15 (orele cosmice)
singularitatea din mine,
scăpată cumva
din pântecul mamei
a gângurit
un inefabil metapoem
mai important
decât tot
universul.
* * *
Mai scriu
şi-acum. Apucat.
Bat la ţanc prin dorsala cuantelor.
Le-am cucerit.
Daţi-mi
vreo logică.
Alta.
De altfel moare degeaba
fiinţa
pre-
mergătoare,
ca şi cuvântul acesta, zăpsit în noian,
care rimează-n
singurătate
dogmatic
numai
cu
sine.