Forţând puţin lucrurile, se poate afirma că biblioteca personală (încă) le ţine unora de CV, cel puţin în cazul mai multor generaţii de intelectuali basarabeni care, mai mult decât în mobilă sau obiecte de colecţie, au investit în cărţi. „Peretele de cărţi” din apartamentele „hruşcioviste” ale anilor ’50-’60 sau, ceva mai încoace, din „cutiile cu chibrituri” ale anilor ’70-’80, este replica beciului dintr-o gospodărie ţărănească tradiţională, ceea ce nu vrea să însemne câtuşi de puţin că adevăraţii cititorii nu coboară şi ei în beci, ori de câte ori au ocazia, şi nici că fiii de ţărani nu se trag la carte.
Am văzut atâtea biblioteci personale la viaţa mea, fiecare corespunzând într-un fel sau altul stăpânului ei, încât înlocuirea fie şi uneia dintre ele cu o tabletă Apple-iPad în care – zice-se – ar încăpea câteva biblioteci bune mi se pare o lovitură dată confortului intelectual à l’ancienne. (Nu că aş avea ceva împotriva tehnologiilor moderne, altminteri foarte utile la drum, dar plăcerea e – încă! – de partea tradiţiei care spune că locuim un anume spaţiu cultural, în cazul nostru acesta se face una cu biblioteca.) Dintre toate, cea a lui Eugen Lungu m-a impresionat îndeosebi, nu atât graţie numărului de volume, cât datorită prezenţei masive a albumelor de artă (între paranteze fie spus, prietenii care l-au ajutat să se mute de la o gazdă la altă, prin anii ’70-’80, le-au cărat cam strângând din dinţi), la fel cum o altă bibliotecă m-a cucerit printr-o colecţie de discuri de vinil demnă de-un Conservator sau cel puţin de-o şcoală muzicală. Nu spre a face elogiul bibliotecii scriu însă aceste rânduri, ci spre a „tăia” o fereastră între rafturile ce-au crescut – pădure! – de-a lungul & latul pereţilor casei mele, în ultimele două decenii. Pe post de fereastră – cu cer cu tot! – fiind un tablou al prietenului meu, pictorul Anatol Rurac; o fereastră spre un cer de duminică în care nimeni nu doboară avioane, civile sau militare, tot una. Priviţi-l!
