Se implinesc 20 de ani de la razboiul ruso-cecen. Acum 20 de ani tancurile rusesti au intrat in Groznîi, capital Ceceniei, iar in scurt timp, in urma intenselor bombardamente orasul a fost transformat in ruina. Am stat de vorba cu Aslan Doukaev, directorul Serviciului nord-caucazian al postului nostru de radio care, acum 20 de ani, era la Groznîi… cu familia si doi copii mici.
Aslan Doukaev: „La vremea aceea eram foarte tinar. Predam limba engleza la Universitatea din Groznîi si, ai dreptate, este foarte dureros sa imi amintesc de acea perioadă, dar cred ca povestea acelui razboi trebuie spusa si acele momente amintite, pentru ca sa nu se mai repete. Asta e marea speranta..”
Europa Liberă: Cum credeai, la data aceea, acum 20 de ani că va decurge viata ta.. Ce sperante aveai ?
Aslan Doukaev: „Cea mai mare speranta pe care o aveam era, desigur, ca razboiul n-o să tina o vesnicie si că nimeni din familia mea nu o să aibă de suferit, n-o sa fie ranit, şi că o sa fiu in stare să imi refac viata, dupa asta. Asta era marea mea speranta. Din nefericire o multime din aceste sperante nu s-au implinit, a trebuit sa imi părăsesc ţara şi să incerc să imi refac viata in alta parte, dar asta e o alta poveste...”
L-am intrebat pe Aslan Doukaev, directorul Serviciului nord-caucazian al Europei Libere unde statea, ce vedea de la fereastra in acele zile...
Aslan Doukaev: „Aveam un apartament în centrul Groznîiului, dar m-am mutat cu copiii la mama mea, care avea o casa mai mare, mai spre periferie. Desigur razboiul nu iarta pe nimeni, si tot orasul a fost facut praf si nu era nici un loc pe care sa îl poti considera sigur, aşa că a
trebuit să ne invatam cu acest sentiment, să traim cu acest sentiment că asupra ta vine o armata imensa care iţi bombardeaza orasul zi şi noapte, şi trebuie sa intelegi că nimeni nu este sigur niciunde, nici o casa, nici un apartament, nimic nu va supravietui. Aşa că trebuie sa accepti aceasta realitate că nimic nu o sa ramina intact.”
Europa Liberă: Era acest sentiment si cel pe care il avea mama ta, care traise alte momente dramatice din istoria recenta?
Aslan Doukaev: „Deosebirea dintre mine si mama mea era ca mama mea traise deportarea din vremea lui Stalin cind era mica. Bineinteles ca a suferit atunci, dar ceea ce a fost interesant şi ceea ce am auzit nu numai de la oamenii din jurul meu, dar si de la altii mai în virsta, din jur, că nici chiar Stalin nu se purtase cu atita brutalitate cu cîtă au atacat acum soldatii rusi Cecenia. Sună straniu poate, dar o mulţime de batrini cu care am vorbit mi-au spus că n-au vazut nimic asemanator cu ce era acum, în anii deportarii...”
Europa Liberă: Să lămurim lucrurile: atacul asupra capitalei Groznii avea loc acum 20 de ani, in 1994 şi vorbim despre deportarile lui Stalin din 1944.
Aslan Doukaev: „Vorbim despre deportarea de catre Iosif Stalin a intregii natiuni cecene din Caucaz în Asia Centrala, Siberia, Kazahstan. In februarie 1944 guvernul lui Stalin, pretextind că cecenii ar fi fost colaboratori cu nazistii, a deportat întreaga natiune cecena din Caucaz în acele zone reci. Deportarea a fost o pedeapsă a regimului lui Stalin pentru ceceni. Şi acum poate ma repet, dar oameni in virsta mi-au spus că acest război, chiar pe scala pedepselor, a fost mai ingrozitor decit deportarile lui Stalin.”
Europa Liberă: Era pregatita societatea pentru razboi? Suntem in 1994, la putere la Moscova este Boris Yeltin… Cecenia vorbea despre secesiunea de Federatie…
Aslan Doukaev: „Oamenii inteligenti stiau ca Rusia va putea începe o operaţie pentru a-i îndepărta de la putere pe liderii separatisti ceceni, dar nu ştiam ce formă o să ia aceasta actiune. Ar fi putut fi o operatie speciala de securitate, un asasinat, sau ceva asemanator. Foarte putini oameni isi puteau inchipui că ar putea să fie un război in toata legea, cu aviatie, cu tancuri si artilerie, cu bombardamente. Aşa că era normal pentru noi, ca oameni din fosta URSS, că autoritatile din Moscova o să inceapa ceva, dar nu ne inchipuiam că rusii o sa declanseze o acţiune militara in toata legea, impotriva oamenilor lor, in propria tara, numai ca sa îi inlature de la putere pe niste lideri separatisti. Dar exact asta s-a intimplat.
Există o serie intreaga de teorii de ce s-a ajuns la această actiune, cea mai populara varianta este că Rusia avea nevoie sa îi ridice popularitatea lui Ieltin, dar ceea ce e cel mai important este că acest lucru s-a intimplat şi nu ne-am imaginat niciodata că intregul complex industrial din Groznîi, intregul oras sa fie chiar ras de pe fata pamintului.”
Europa Liberă: Populatia din Groznii era atunci de peste 400 de mii de oameni… Asadar, bombardamentele continuau şi ai decis sa pleci.
Aslan Doukaev: „N-am avut de ales, ca să fiu sincer cu tine. As fi vrut să stau, dar era pur si simplu imposibil. Nu mai aveam apă, reuşisem să fac niste provizii, dar se terminaseră, nu aveam mincare, nu era electricitate, telefonul nu funcţiona, nimic nu mai funcţiona şi venise şi o iarna foarte friguroasa...
Am fost nevoit sa stau afara din casa citeva luni, patru sau cinci, si m-am putut întoarce abia în aprilie sau mai 1995 la casa pe care o părăsisem. Totul era diferit. Am văzut distrugeri aproape apocaliptice ale oraşului; oraşul se schimbase de nu mai putea fi recunoscut si nu l-am mai putut recunoaste niciodata. Singurul lucru care mi-a dat putere şi am putut sa privesc inainte, spre viitor, cu mai mult sau mai putin optimism, a fost că nu am pierdut pe nimeni din familia mea apropiata şi asta a fost cel mai important lucru.”
L-am intrebat pe Aslan Doukaev ce sperante aveau cecenii fata de comunitatea internaţionala? Se asteptau la vreun ajutor?
Aslan Doukaev: „Pentru că distrugerile au fost atit de masive in Groznîi, de neimaginat, speram ca administraţia Clinton va spune măcar ceva, va condamna cumva ceea ce se intimpla. Dar nu a fost asa. In 1995 presedintele Clinton a venit la Moscova si a şi luat parte la o paradă cu presedintele Ieltin, şi, pina la urmă, nu a fost nici o vorbă de condamnare, nimic de acest fel. Avem speranţe, bineinteles, dar din nefericire aceste sperante nu s-au materializat.”