Mare romancier plecat acum vreo trei decenii în exil, dar care, la New York, „a rămas să locuiască în continuare în limba română, cum Paul Celan locuia în germană la Paris”, Norman Manea este şi un eseist de anvergură – recentu-i volum, Laptele negru, Polirom, 2014, ajuns la ediţia a II-a, dând măsura preocupărilor sale literare & intelectuale, într-un cuvânt, umaniste. Căci dincolo de profilul cunoscutului om de litere se conturează (Pe contur se intitulează un alt volum de eseuri!) statura morală a omului de cuvânt, preocupat de Holocaust şi literatură, de Posibilităţile şi limitele iertării, dar şi de Ce înseamnă a fi evreu.
Din cele 20 de eseuri, Limba exilată mi se pare demn de – nici mai mult, nici mai puţin! – un discurs Nobel, chit că autoru-i se mai află încă pe lista de aşteptare. „Pentru un scriitor, un exilat prin excelenţă, limba este placenta sa”, afirmă Norman Manea, după ce reface un traseu intelectual în care „lecturile aveau să oxigeneze existenţa”. Or, pentru un dublu exilat („la 50 de ani, de data asta, nu la cinci”, când a fost deportat cu toată familia într-un lagăr din Transnistria), „limba reprezintă adevărata cetăţenie, simţul apartenenţei – casa şi patria scriitorului”. Doar că, odată instalat în SUA, statutul său literar va fi re-definit, ca „scriitor în traducere, scriind în exil în limba de acasă”; or, se ştie că „un scriitor tradus în multe limbi nu are control asupra calităţii traducerilor, el locuieşte în limba sa”. Plus que ça, există numeroşi „scriitori intraductibili, (…) dintre cei mai mari, (…) condamnaţi sau poate privilegiaţi să locuiască doar în limba lor”; nu-i mai puţin adevărat că „eul rămas în casa melcului are nevoie (…) de transportul interiorităţii spre exterior”. Subtilă observaţie: există „limba interiorităţii care hrăneşte scrisul”, pe de-o parte, şi „cea a exteriorului care găzduieşte noua existenţă a scriitorului”, pe de-alta. De aici şi până la asumarea ultimelor consecinţe nu-i aşadar decât un pas: „Limba exilată încetează a fi doar limba trecutului transportat în tărâmul codificat al prezentului, şi devine, treptat, limba unei înstrăinări intime, inevitabile. (…) Migrând între trecut şi prezent, limba exilului îşi caută acum expresia esenţială, cerută de esenţa condiţiei umane însăşi: exilul”.
Căci, vai!, nu „în chip poetic locuieşte omul pe pământ” (Heidegger) în acest început de mileniu, ci chiar de „exil[at] esenţial”!
15 decembrie ’14
