Cazul Gheorghe Ursu ar fi trebuit să facă parte dintr-un proces al comunismului, care însă nu a avut loc niciodată în România. În 1985, cu cinci ani înainte de căderea regimului Ceaușescu, Gheorghe Ursu, este arestat sub pretextul deținerii de valută, după ce o colegă de birou l-a denunțat că ține un jurnal secret. Inginer și poet, Babu, cum îl numeau cunoscuții era unul dintre oponenții tăcuți ai sistemului concentrațional care devenise România. A fost plasat în celulă cu doi deținuți violenți, care primiseră ordin să nu-l menajeze. Ancheta a durat două luni, răstimp în care Gheorghe Ursu a fost torturat psihic, bătut, schingiut și asasinat, în cele din urmă, în arestul Miliției București.
Dosarul nici n-ar fi existat dacă fiului dizidentului nu s-ar fi căznit în ultimii 25 de ani să strângă probe, să-i găsească pe vinovați, dar mai ales să se lupte cu o justiție, a cărei reformare a început să aibă efecte doar în ultimii ani. Chiar și așa, anul trecut Andrei Ursu, cel care și-a trăit ultimul sfert de veac pentru a-i face dreptate tatălui său a intrat în greva foamei, fiindcă procurorii militari blocaseră dosarul care îl incrimina pe principalul vinovat al morții lui Babu Ursu: maiorul de Securitate, Marian Pârvulescu. De mai multe ori Parchetul Militar a dispus neînceperea urmăririi penale pentru fostul ofițer de securitate care a dirijat tortura și crima.
Astăzi, însă, procurorii militari au redeschis cazul Gheorghe Ursu pentru infracțiuni contra umanității „cu privire la acțiunile represive la care acesta a fost supus în perioada regimului comunist”. Decizia vine după ce procurorul general a cerut la sfârșitul anului trecut redeschiderea dosarului, sub presiunea grevei foamei, ultima formă de protest la care a apelat fiul victimei. În cazul Ursu au fost condamnați deja trei dintre vinovați, deținutul care l-a agresat în celulă (Marian Clită, în 2000) și cei doi milițieni care-l torturau sistematic (Mihail Creangă și Tudor Stănică, în 2003) și care potrivit informațiilor din presă au stat în arest foarte puțin.
În România, comunismul a fost condamnat în 2006 printr-un Raport prezentat de fostul președinte Traian Băsescu. A fost vorba, însă, doar de o condamnare simbolică, neurmată de procese împotriva celor care au formulat și au pus în aplicare poliția politică a regimului comunist. În afară de cazul Ursu, pentru care s-a zbătut fiul acestuia, celelalte mii de asasinate politice au rămas nepedepsite. Abia în ultimii doi ani Institutul pentru Investigarea Comunismului a dat pe mâna parchetului câțiva torționari ai anilor ’50. Răul se banalizase în România, iar sistemul juridic post-comunist fusese și el părtaș la crimele din vremea comunismului, așa că orice demers părea de la început sortit eșecului. Andrei Ursu a dus însă un război personal cu acest sistem pentru ca în cele din urmă ucigașii tatălui său să fie pedepsiți, iar astăzi începe ultima etapă a acestei lupte, pentru care fiul lui Babu Ursu și-a consumat 25 de ani.
Un adevărat proces al comunismului nu va mai avea loc niciodată pentru că autorii morali sau direcți ai crimelor dispar în mod natural, fără să fi fost deranjați vreodată. Ei au fost într-un fel beneficiarii tranziției prea lungi pe care a traversat-o România de la comunism la democrație.
