Recent apărut la Editura Polirom, volumul al doilea al lucrării Ultimul deceniu comunist: Scrisori către Radio Europa Liberă 1986-1989, este o mină de informații și reconstituie un tablou indispensabil generațiilor mai noi și viitoare pentru înțelegerea fazei ultime a epocii comunismului în România.
Editorii volumului, Mihnea Berindei, cercetător la Institutul de Științe Sociale ale Politicului de la CNRS, la Paris, corespondent ani de zile al Europei Libere în perioada müncheneză, și Gabriel Andreescu, conferențiar la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative de la București, un binecunoscut fost disident al epocii Ceaușescu și cercetător de prestigiu al arhivelor fostei Securități de la CNSAS, au selectat cu rigoare și comentează cu acribie, scrisorile difuzate de Radio Europa Liberă, păstrate astăzi, în cea mai mare parte a lor, în arhive la Nantes și Budapesta. Volumul este dedicat memoriei celor doi directori cei mai cunoscuți și respectați ai Serviciului românesc, Nöel Bernard și Vlad Georgescu.
Remarcabil este și la acest al doilea volum studiul introductiv, axat pe ceea ce autorii numesc „confruntarea dintre Securitate și Europa Liberă în ultimii ani ai regimului” și pe „temele scrisorilor adresate Europei Libere”, într-o perioadă, așa cum o subliniază ei, în care „România ajunsese să concureze cu Albania pentru poziția țării celei mai izolate și mai supuse represiunii de pe continent”.
Mihnea Berindei și Gabriel Andreescu citează în acest context remarcabila și curajoasa luare de poziție a disidentului Mihai Botez, din iarna anului 1985, într-un memoriu adresat Consiliului de Stat și Ministerului de Interne și difuzat de Vlad Georgescu de la microfonul Europei Libere.
Mihai Botez atrăgea atenția: „românii ar trebui să știe că frigul din locuințe și din edificiile publice, întunericul de pe străzi și din magazine, dezorganizarea și neglijența în care funcționeazâ autobuzele și troleibuzele nu sînt numai rezultatul inevitabil al gravelor erori de elaborare și planificare a strategiei de dezvoltare economico-socială a României în ultimii 15 ani: ele sînt, aș spune, mai ales rezultatul unei stabiliri antiumane și antinaționale a priorităților politicii economice, în condițiile în care, cu o încăpățînare de neînțeles, conducerea PCR refuză în continuare să-și recunoască eșecul...”
Difuzînd asemenea mesaje clare și coerente, alături de altele cu numeroase și din cele mai diverse exemple ale mizeriei vieții cotidiene a românilor, Radio Europa Liberă a devenit, cum spun autorii, „un fel de obsesie a Securității”, care elabora ceea ce pretindea a fi un soi de strategie de război pentru a combate, pe de o parte, și a denigra, pe de alta, atît emisiunile, cît și redactorii postului de radio de la München. În limbajul de lemn al unui document al Securității din decembrie 1986, prioritățile pe „frontul” de luptă, temele de combătut, erau descrise în ordine astfel în volumul publicat la editura Polirom: „propaganda emigraționistă”, folosirea religiei „în scopuri diversionist-provocatoare” și denigrarea „realizărilor cultural-artistice din țara noastră”.
Nu mai puțin de 15 ofițeri de Securitate cu grad de colonel „se ocupau” de coordonarea operațiunii „Eterul”, ce ar fi folosit în 1985, potrivit dosarelor incomplete accesibile astăzi, 32 de informatori, între care personalități ale lumii științifice și culturale, asemenea doctorului Constantin Bălăceanu-Stolnici sau al istoricilor Florin Constantiniu și Dinu Giurescu - în paranteză fie spus, ce m-au vizitat acasă la Londra pe cînd lucram la BBC și „identificat” ulterior pentru nevoile Securității. Mulți alții nu sînt cunoscuți decît cu numele de cod, încă nedeconspirați.
Ce aduc nou Mihnea Berindei și Gabriel Andreescu este că operațiuni de genul livrării planului apartamentelor angajaților Europei Libere nu i-au vizat doar pe directori, cum a fost cazul lui Vlad Georgescu, trădat de Bălăceanu-Stolnici, ci și pe alții din redacție, ca Armand Gurian, șeful serviciului producție, sau redactorul Max Bănuș.
Ar merita, poate, nuanțat că nu toți cei inventariați și utilizați de Securitate ca „informatori, persoane de sprijin și surse PCR” - între care unii figurează cu numele în „Introducerea” volumului - au făcut jocul ce li se cerea, față de noi, cei de la Europa Liberă. Este, pînă la proba contrară, cazul istoricilor de artă Vasile Drăguț și Sorin Ulea sau al prof. Andrei Hoișie. Sugestiv este că într-un an, cum a fost 1986, „12 surse” ar fi călătorit în Occident cu „sarcini specifice de obținere a unor date despre Europa Liberă”.
Ce cantitate de informații au fost obținute și ce valoare reală au avut ele este greu de apreciat. În mod cert, așa-zisele „vulnerabilități” descoperite, ce ar fi urmat să discrediteze redactori foarte populari ai Europei Libere - cum erau în epocă Emil Hurezeanu sau Șerban Orescu - nu au avut nici un efect real în România.
Încrederea în Radio Europa Liberă, cum o atestă zecile de scrisori și memorii difuzate pe unde și incluse în volumul apărut la Polirom a rămas neștirbită de-a lungul anilor, ba chiar a crescut substanțial pe fundalul înăspririi teribile a vieții românilor pînă în 1989. Un subiect asupra căruia vom reveni.
