Indiferent de ce credem despre conflictul din Ucraina, un lucru e limpede: toată lumea s-a trezit nevoită să își găsească argumentele și comparațiile cele mai utile într-un un trecut aparent expirat. Agresiunea condusă de Vladimir Putin a readus în prezent tensiunile Est-Vest, așa cum erau ele cunoscute acum mai bine de 25 de ani. Diplomați și politicieni occidentali compară anexiunile și agresiunile ruse cu sistemul pus la punct în anii ’30 de naziști și de lipsa de replică, din aceiași ani, a așa numiților appeaser-i (împăciuitoriști) occidentali.
Diplomați și politicieni ruși vorbesc de prețul ce trebuie plătit de Occident pentru unificarea germană din 1991 și pentru reținerea Rusiei în acel an. Remarcile uluitoare ale Ministrului de Externe, Sergei Lavrov, la Conferința de Securitate de la München au silit audiența să rîdă, să caște gura și în cele din urmă să huiduie.
Trecutul a revenit în prezent și impinge la paradoxuri pline de învățăminte. Ce ar fi de reținut? Ceva important: vom înțelege prezentul mai tîrziu. În viitor. Cînd va deveni trecut. Dacă jocul de timpuri și riscurile lui formidabile cuvintele pe care tocmai le-ați citit rămîn neclare, avem la îndemînă exemple familiare. Și, poate, primul între ele e istoria anului 1989, punctul de pornire al unei lumi care începe să se dilate, să devină tot mai vast, mai plin de consecințe și de înțelesuri pe măsură ce se îndepărtează și alunecă în trecut.
Războiul murdar din Ucraina, măcelurile teroriste generate de Islam și violența cea mai felurită, de la forța perfidă folosită de Putin la spectacole rituale ale execuțiilor regizate de Statul Islamic, domină scena cu autoritate și asta ar trebui să ne spună două lucruri: că am (re)intrat în istorie și că nu sîntem bine pregătiți.
Marea revenire a istoriei în lumea contemporană a început exact în 1989, odată cu prăbușirea lagărului comunist est-european. Euforia acelor timpuri n-a lăsat prea mult loc pentru reflecție și puțină lume a înțeles că asistă la dispariția unei structuri stabile, paralizate, în care surprizele erau excluse și la apariția unei enorme deschideri care făcea loc forțelor reprimate ale istoriei. Războiul Rece își respectase numele, înghețînd timpul. Nimic anormal. N-am înțeles atunci, pentru că istoria devine inteligibilă doar în măsura în care își educă și reeducă victimele. Ce știm azi, după 25 de ani, ajutați din ce în ce mai mult de lecțiile dure ale prezentului, e că problema fundamentală a momentului 1989 e fondarea lumilor și că ea se repetă. Asta vrea să spună că prăbușirea lumii vechi a pus Occidentul, ca principal cîștigător, în fața obligației de a fonda o lume nouă. De atunci încoace, Occidentul e confruntat în mod repetat cu aceași problemă, fără să găsească o soluție.
Prima întîlnire, în 1989, a dus la descoperirea Estului, o noutate derutantă care a infirmat cu timpul multe din presupunerile acumulate în timpul Războiului Rece. Această primă întîlnire a pus rapid problema fondării unei lumi noi pe locul lăsat, în aparență, liber de comunism. La sfîrșitul anilor ’90 și mai ales după 11 septemrbie 2001, Occidentul a întîlnit în modul cel mai brutal lumea Islamului, o noutate turbulentă care a foțat reîntoarcerea la problema uitată a religiilor militante. Și această întîlnire a pus problema fondării unei lumi noi, ca alternativă la febra virulentă dintre granițele lumii islamice. În genere, după primii 10 ani de calm, care promiteau o rezolvare ușoară a deschiderii aduse de 1989, violența generalizată a rivalilor politici și a civilizațiilor reapărute la rampă au pus un Occident relaxat în fața unei încercări extraordinare. De fiecare dată răspunsul a fost mai degrabă parte a problemei.