Regiunile din vestul Ucrainei au fost o forță principală în spatele protestelor din Piața Independenței din Kiev. Cu toate acestea, de la începutul războiului ele au fost criticate pentru o rezistență crescută în ceea ce privește trimiterea bărbaților pe front. Mulți dintre bărbații apți de luptă spun că loialitatea față de țara lor nu înseamnă neapărat și loialitate față de guvern. Un articol de Daisy Sindelar și Halina Tereşciuk, tradus şi adaptat de Roberto Drilea.
MALEHIV, Ucraina – În astfel de orașe mici, există trei cifre pe care oficiali locali precum Volodimir Seinkovski le pot recita fără a își consulta dosarele: câți dintre bărbați luptă, câți sunt răniți și câți sunt decedați.
În războiul nedeclarat din Donbas, care a costat viețile a aproape 6 000 de soldați și civili, acest sat liniștit dar prosper din nordul Lvovului este printre cele mai puțin afectate. Dintr-o populație de 2 400, doar 19 bărbați sunt pe front, patru se recuperează, iar există – potrivit cifrelor ultimei luni – un singur decedat.
Victima – Taras Doroş, în vârstă de 27 ani, a fost împușcată de un lunetist în ziua de 14 Ianuarie în urma luptelor intense între forțele pro-ruse din așezarea Staniţa Luhanskaia în estul regiunii Luhansk. În ciuda faptului că purta o vestă de protecție – fabricată în Polonia și achiziționată de către consiliul local din Malehiv pentru suma de 75 euro – bărbatul a fost ucis imediat ce glonțul s-a strecurat printre plăcile blindate.
„Era un bărbat foarte bun, o persoană extraordinară”, spune Seinkovski, înclinându-și capul și închinându-se în fața mormântului lui Dorosh, plin de flori și pe care se află o fotografie laminată a lui Doroş, într-o cămașă tradițională ucraineană, brodată.
Seinkovski a petrecut ultimele trei săptămâni bătând la ușile Malehivului în speranța de a livra 78 de chemări la armată bărbaților din sat cu vârste de peste 25 ani, considerați apți de serviciu. Se simte din ce în ce mai nepoftit: pentru fiecare zece chemări spune că are noroc dacă reușește să contacteze doi sau trei oameni. „Nu putem face mai mult de atât”, spune el.
În cel de-al patrulea val de mobilizare, lansat la 20 Ianuarie, guvernul a emis 100 000 de notificări, sperând să mobilizeze cel puțin jumătate.
Pentru regiunea Lvov, asta ar însemna 3 000 de bărbați. Deși nimeni nu neagă seriozitatea mizei din estul ţării, puțini sunt nerăbdători să lupte în război pentru un guvern despre care spun că a făcut puține pentru a le oferi o pregătire adecvată, echipament sau indemnizații.
„Există o mobilizare în curs, oamenii sunt în pregătire, dar nu există arme, nu există echipament de pregătire”, spune Mihailo, în vârstă de 30 ani, născut în Malehiv, care încă nu a primit o chemare la război. „Există un buget pentru asta, corect? Ce s-a întâmplat cu banii? Dacă totul ar fi operat cum ar trebui, armata ar avea grijă de oameni”.
„Kievul n-a făcut o treabă foarte bună cu promovarea mobilizării”, adaugă Iuri, un alt bărbat în vârstă de 29 de ani. „Mulți bărbați mor pe front, iar oamenilor le e frică să mai meargă. Lăsați autoritățile să ofere ceva beneficii oamenilor care se întorc de la război, astfel ca oamenii să știe pentru ce luptă”.
Mulți ucraineni din Vest – patrioți, dar distanțați geografic față de război – se înfierbântă la sugestia că se sustrag de la responsabilitate pe timp de criză națională.
„Tot ce se face e făcut de noi”, spune un localnic din Lvov, care recită cu precizie ultimele evoluții de pe front. „Noi hrănim soldații. Noi îi îmbrăcăm. Noi avem grijă de familiile lor. Toți donează cât pot. Nimeni nu ne ajută – cu siguranță nu Kievul”.
Lvovul, împreună cu regiunile adiacente – Ternopil și Ivano-Frankivsk – a fost considerat „centrul” agitat al protestelor din Piața Independenței de la Kiev, care au dus la înlăturarea lui Viktor Ianukovici cu un an în urmă. Dar de atunci, vestul ţării a devenit ținta guvernului în ceea ce privește problema mobilizării, în special de când raporturile asupra evitării chemărilor la război s-au răspândit:
Într-o postare recentă pe Facebook, adresată ucrainenilor din vest, Iuri Biriukov, un consilier militar al Președintelui Petro Poroşenko, scrie: „Omul strigă «Glorie Ucrainei» până când nu mai poate, spune tuturor cât de patriot este el. Urăște slăbiciunea autorităților de la Kiev... Face spume la gură încercând să demonstreze că folosirea rusei e un semn al implicării moscovite. Și cu toate acestea, lașul își ascunde coada între picioare și se ferește de comisar”.
Procurorii militari au deschis până la 1 300 de cazuri împotriva celor care evită chemarea la război, inclusiv împotriva lui Ruslan Koţaba, un jurnalist din Ivano-Frankivsk arestat după postarea unui videoclip chemând ucrainenii să reziste împotriva mobilizării.
În Lvov, autoritățile militare au aranjat blocaje în jurul orașului săptămâna trecută, folosind opriri de rutină în încercarea de a îi prinde pe cei care încearcă să evite chemarea. Tactica a fost abandonată în mai puțin de două zile. Dar în același timp, spune Oleksandr Tîşcenko, comandantul militar pentru regiunea Lvov, zeci de contravenienți au fost avertizați.
„Multă lume încearcă să evite mobilizarea, - spune el. - Primim mesaje că sunt în străinătate sau într-o călătorie de afaceri, sau că nu mai locuiesc la o anumită adresă. Dar, după cum am descoperit, conduc liberi în jurul Lvovului.”
Peste 2 000 de oameni care au primit notificări nu s-au prezentat la înregistrare, adaugă Tîşcenko. „Nu suntem pe ultimul loc în ceea ce privește mobilizarea, – referindu-se aparent la regiunile Ivano-Frankivsk și Harkov, în est, - dar situația este deplorabilă.”
Între timp, primarul din Lvov, Andri Sadovii, se străduiește să apere reputația orașului său, spunând că de fapt mobilizarea merge bine. Din 574 de chemări lansate în oraș până la 13 februarie, 472 de oameni s-au prezentat deja. „Doresc ca cei care critică Lvovul să asculte aceste cifre”, spune el.
Susținătorii recrutării spun că guvernul încearcă să ofere condiții mai bune celor care luptă, pentru a mări numărul soldaților înrolați – de exemplu, indemnizația actuală de război, este de 10 000 de hrivne ($383), o creștere semnificativă de la media Lvovului de 3 300 de hrivne.
Ministerul de Apărare a propus scutirea bărbaților bolnavi, copiilor sau invalizilor. Autoritățile au promis, de asemenea, să adreseze una din cerințele majore ale brigăzilor voluntare, care până acum nu au putut primi documentație oficială privind serviciul militar, oferindu-le acces gratuit la spitalizare precum și alte beneficii.
Cu toate acestea, oficiali locali precum Seinkovski spun că puțini bărbați merg la luptă simțindu-se siguri pe viitorul familiilor lor. „În Malehiv compensăm soldații răniți cu parcele de teren. Dar cum poate un om cu traumatism cranian sau alte răni să își construiască o casă? Nu poate. Va vinde pământul, va cheltui banii și, în cele din urmă, va cerși pe stradă”, spune el. „Acești soldați merită să știe dacă, în cazul în care ceva se întâmplă cu ei, familiile lor vor avea unde trăi și bani din care să trăiască, în orice condiții”.
Cu soarta armistițiului de la 15 februarie încă incertă, unii sugerează că ar fi mai ușor să cedeze teritoriile din est Rusiei decât să continue un război costisitor. Ivan Sprînski, liderul unei organizații de voluntariat locale, nu e de acord.
„Când oamenii spun așa ceva, de obicei le spun: «Tu ești cel care ar trebui trimis în Rusia și nu oamenii din Donbas»”, spune Sprînski, în vârstă de 29 de ani, care merge în mod regulat în zona de război pentru a livra mâncare sau haine - și, eventual, doi ciobănești germani antrenați să detecteze explozive, donați de Cehia – prin organizația lui Nu Primesc Sclavi în Rai. „Ei vor să renunțe la pământul unei țări care a fost construită timp de secole... construită cu mult sânge. A spune că trebuie să ne dăm pământul e fie o slăbiciune, fie vrednic de dispreț”.
La o bază de înrolare din centrul Lvovului, Ihor, în vârstă de 51 ani, este de acord. Deși e unul dintre cei mai în vârstă raportând pentru o pregătire de 40 de zile la baza militară Iavoriv din apropiere, e de departe cel mai pasionat. „N-am mers la protestele din Piața Independenței (din Kiev) pentru că am considerat că aveam copii prea mici”, spune Ihor, care are o fetiță de 2 ani, Bojenka, și un băiat de 14, Nazar. „Dar am rămas cu conștiința neîmpăcată pentru că nu m-am dus. Când a început războiul, am spus: «Vreau să merg, trebuie să mă înrolați». Și m-au înrolat. Am insistat, iar acum merg”.
Ihor o ridică pe Bojenka, care gângurește, într-o haină roz, și o privește tandru pe soția sa, Viktoria, care împachetează în lacrimi. Spune că s-a săturat să vadă oamenii suferind în est.
„Nu mă duc acolo să ucid”, spune el. „Mă duc să salvez suflete de oameni. Sunt un om religios. Unul dintre politicienii noștri spune că nimeni nu ne va ajuta – nici Europa, nici America. Doar Dumnezeu”.
După o pauză, adaugă: „Libertatea vine prin vărsare de sânge”.
