Nu e tocmai ușor de spus și nici foarte plăcut. La începutul anilor '40, silite de asaltul nazist care amenința să înghită Europa, marile state occidentale au fost nevoite să facă o alianță cu statul sovietic. Alianța a fost, practic, singura cale de a opri alunecare în barbarie. Cei doi monștri totalitari, Germania și Japonia, au fost distruși militar. Numai că rezultatul final al acestei victorii comune și fundamentale a fost o nouă împărțire a lumii. O despărțire, de fapt.
Occidentul a trăit liber și a prosperat în democrație, iar Estul a fost tîrît sub dictaturi comuniste coordonate de dictatura supremă a Moscovei. Victoria care a salvat democrația în Europa a exclus jumătatea estică a Europei și a consolidat la rang de putere învingătoare Rusia sovietică, un monstru anti-democratic exceptat de la răspunderi și examene critice. Occidentul a reușit să învingă puterile totalitare doar apelînd la o putere totalitară. Se putea altfel? Cu siguranață, nu. Considerațiile asupra aranjamentului de la sfîrșitul războiului nu pot fi un reproș adus Occidentului. Cei ce văd conspirații sau sînt convinși că Occidentul trebuia să treacă la răfuiala finală cu Rusia nu știu ce vorbesc. Lumea era sleită și nimeni n-ar fi înțeles de ce și cu ce puteri ar fi trebuit să ducă încă un război. Cert e că, la sfîrșit, Rusia sovietică, ultima putere totalitară din trioul care amenința lumea în anii ´30, a fost proclamată parte a binelui și a pus mîna pe jumătate din Europa. Curios și jenant, se poate spune că după 1945 un război fără seamăn dus în apărarea libertății a premiat unul din dușmanii de moarte ai democrației: Rusia sovietică. Ceea ce poate fi totuna cu a spune că Uniunea Sovietică e singura putere totalitară care a terminat războiul între cîștigători.
Ulterior, după 1947, relațiile vest-est au intrat în criză, dar asta nu a schimbat cu nimic bazele morale ale aranjamentului postbelic. Chiar și în plin Război rece, Occidentul a trebuit să accepte statutul de putere învingătoare al Rusiei sovietice. Mai departe, și după ce URSS a fost înlocuită de un regim spoit democratic, aceeași problemă continuă să domine fundalul relațiilor est-vest, provocînd iritare în Est și blocaje în Vest.
S-a spus de nenumărate ori că indecizia adeseori penibilă a Occidentului în fața Rusiei lui Putin e rezultatul intereselor de afaceri ale Franței și Germaniei, care au investit masiv și sînt acum legate de plasamentele lor pe piața rusă. S-a spus, de asemenea, că ignoranța și indiferența față de popoarele mici ale Estului explică mult din optica occidentală, care continuă să vadă în Europa doar Europa de Vest. Ambele explicații sînt corecte, dar țin de circumstanțe secundare sau laterale.
Mult mai importantă e contradicția nerezolvată care decurge din situația în care Rusia a devenit simultan eliberator, aliat al democrației, dar și opresor și bastion al dictaturii. O zicală veche spune că „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”. În cazul istoriei europene a ultimilor 75 de ani, zicala mai potrivită ar fi „pe cine lași să trăiască, te ajută să mori”. Rusia este, mai clar ca niciodată în ultimii 25 de ani, reîntruparea vechiului imperialism sovietic și a planurilor lui de dominație europeană. Rusia e singura putere totalitară cu continuitate neîntreruptă după 1945 și Occidentul trebuie să trăiască în limitele derutante ale acestei anomalii. Liderii occidentali nu pot enunța această realitate fundamentală pentru că ea e prețul plătit pentru salvarea Europei acum 75 de ani. Aceeași realitate se întoarce acum împotriva lumii occidentale și răsăritene și pune aceași problemă, azi, după 75 de ani: salvarea Europei. Într-un moment în care Europa însăși e mult slăbită de trecerea timpului și de propriile indecizii.