Casa lui era (şi mai este) a treia sau a patra mai sus de Fântâna lui Rohăianu. Un titirez fiind, când treceam cu văru-meu pe la poarta lui, ziceam cu oarecare frică: „Aici trăieşte Caproşu! Aici trăieşte Caproşu!”, acest cuvânt făcând să ne străbată fiori prin vine. Pe semne, ne amintea de vreun personaj din cine ştie ce poveste cu zmei şi balauri...
Câteva cuvinte despre acea Fântână. Era adâncă, săpată ceva mai sus de malul Râpii, cu apă cam puţină, de trebuia să aştepţi multişor, până se aduna pe fundul lutos, ca să scoţi câteva cănuţe, dar ce dulce era! Am pus-o într-o carte de-a mea, unde eroul, întorcându-se necăjit de la şcoală, se apleacă de-asupra ei şi-i lunecă din sân o carte, care se duce în jos, în adânc şi acea carte nu era alta decât manualul de ...istorie... Istoria ce ni se preda în şcoală şi care era atât de mincinoasă!
Era acel Carp Caproşu cam de seama lui tata Vasile, chiar aş zice, bun prieten cu el, un bărbat de statură mijlocie, îndesat la trup, foarte iute la mişcări, dar avea o limbă – brici, nu alta! L-am cunoscut şi eu mai din aproape, în vara lui `48, când, după doi ani de secetă şi foamete, a dat Dumnezeu o roadă bună de pâine, am lucrat la batoza colhozului, în câmp, iar badea Carp, şofer de-o viaţă fiind, căra grâul de la arie la hambare, în sat. Venea cu alţi câţiva colegi de-ai lui, printre care badea Ştefan Gavriliţă, vecinul meu, se întindeau pe undeva la umbră, şi, până să li se încarce maşinile, depănau tot felul de snoave şi pătărănii...
Trăgeam cu urechea la vorbele lor, precum am acest nărav de când mă ştiu...
Numai că despre ceea ce urmează să vă povestesc nu am auzit din gura lui (Doamne fereşte să se fi răsuflat aşa ceva pe atunci!), ci am aflat de la tată-meu, şi asta tot în secret, la mulţi ani de la întâmplarea din război.
Se aseamănă întâmplarea cu cea a unchiului Petre, numai că finalul a fost exact contrariul.
Aşa cum spuneam în textul precedent, flăcăii şi bărbaţii noştri, luaţi la armată, de cum au început luptele la Prut, au mers cât au mers cu ruşii încolo, până pe la Bug, iar dacă au văzut că armata roşie tot fuge cu coada între vine , au prins a o... cotigi. Se dădeau „în plin” (prizonieri), mai stăteau cât stăteau în lagăre la germani, apoi ca trăitori din Transnistria aflată sub administraţie civilă românească, erau eliberaţi şi veneau acasă. Se umpluse satul de lume! Porniseră nunți - la fiecare sfârşit de săptămână câte opt, zece cununii! Că se deschisese Sfânta Biserică în sat! Numai părinţii mei pe câţi i-au cununat! Şi eu la câte nunţi am fost vornicel!
Despre badea Carp.
Cum a ajuns de-a scăpat cu zile din bătălie şi s-a întors teafăr acasă. Şi a dus-o bine mersi şi cu românii, dar şi după aceea, cu ruşii, că iar a fost luat la front, şi tot şofer a umblat.
Da, şofer, ca unchiul Petre, dar cu alt destin.
Povestea tată-meu, în şoaptă, bineînţeles, şi anume, ceea ce-i mărturisise însuşi badea Carp Caproşu, tot în taină... Zicea aşa: sânt vorbele lui badea Carp, dar auzite din gura lui tata Vasile: „Amu eu m-am dus cu frontu încolo...Şofer, după cum ştii...Tot şofer, ca şi cumătru Petrea...Amu eu îl purtam pe un politruk...Şi stătea acel politruk toată vremea lângă mine...Nu mă lăsa o minută singur...Da fricooos!...Amu ruşii fugeau de le scăpărau călcâiele, a noştri băieţi au prins a rămâne care pe unde puteu - se ascundeau prin popşoaie, prin saraie, prin clăi de snopi şi rămâneau la nemţi, la români...Da` eu nu putem, că eram hojma cu politruku alături... Amu eu ce să fac? Da aici veneau aeroplane, da trânteau bombe! Maşini fărmate, oameni, cai ucişi...Mă gândesc eu: am să mă prăpădesc cu zile...Cu tot cu politruku de lângă mine...Şi ce-mi vine în gând să fac? Mă rog la Dumnezeu să mă lumineze, să-mi dea un sfat, o îndrumare...El, politruku, cine ştie de pe unde-o fi fost născut, poate se duce la casa lui, da eu, eu ce să caut în fundu Rusiei? Şi...”
Şi aici tată-meu făcea o pauză, mijea ochii: să spună? Să nu spună ce-a făcut şi cum a dres-o badea Carp?
Până la urmă zicea aşa: „M-am hotărât să scap de procletul de politruk”...
Cum a scăpat?
Ce-a făcut?
Adia o vorbă tată-meu, că ...i-ar fi venit de hac...Că doar avea şi badea Carp pistol, nu doar politrukul idei! Şi uneori pistolul e mai convingător ca ideile, nu? Au demonstrat-o chiar ei, MARII POLITRUCI!
Dar, poate, că... i-o fi făcut vânt din cabină, în plină viteză a maşini la vreo cotitură? După care badea Carp şi-a văzut de ale lui... Important e că s-a întors la casa lui şi a dus-o până la adânci bătrâneţe...
A fost înmormântat în satul lui.
În pământul lui...
Iar unchiului Petre îi putrezesc oasele cine ştie pe unde, de nu are chip nimeni să-i aprindă o lumânare măcar de Sfintele Paşti ale Blajinilor...
21 aprilie 2015