Există destine emblematice pentru timpurile sumbre ale totalitarismelor. Să ne gândim la Margarete Buber-Neumann, la Aleksandr Soljenițîn ori la Nadejda Mandelștam. Trecută în lumea celor drepți acum cinci ani, Heda Margolius Kovaly a trăit ambele coșmaruri absolute ale veacului al XX-lea: nazismul și comunismul. Născută într-o familie evreiască din Praga, Heda a fost deportată, împreună cu soțul ei, Rudolf Margolius, și întreaga familie, mai întâi în ghetoul din Lodz, apoi la Auschwitz. Părinții ei au murit în camerele de gazare. Heda a supraviețuit, și-a imaginat că revenită în Cehoslovacia postbelică va trăi într-o lume democratică. Ca atâția intelectuali din Europa Centrală, Rudolf, care fusese deportat la Auschwitz și Dachau, a aderat în 1945 la Partidul Comunist, visând și el la o lume nouă, fără rasism și fără injustiție. Existau însă planurile lui Stalin de încorporare a Cehoslovaciei în noul bloc. Orice rezervă, orice opoziție era intolerabilă. Fiul fondatorului Cehoslovaciei, ministrul de Externe Jan Masaryk, avea să fie lichidat (simulacru de sinucidere), Cortina de Fier se cobora în chip asfixiant peste întreaga zonă controlată de Stalin și servitorii săi.
Procesele-spectacol în „democrațiile populare”
Rudolf Margolius, expert în chestiuni economice, devenea ministru adjunct al comerțului exterior, o poziție politică extrem de expusă suspiciunilor maniacale ale staliniștilor. Era epoca vânătorilor de vrăjitoare, a competiției dintre cele două "lagăre" (termen lansat de Jdanov la Consfătuirea fondatoare a Cominformului din 1947), se căutau țapi ispășitori pentru eșecurile economice ale "democrațiilor populare". Stalin exportase în Europa de Est nu doar o propagandă deșănțată, ci și un model de prigonire a "dușmanilor poporului". Mai întâi liderii partidelor de opoziție, apoi chiar unii demnitari comuniști (în special cei cu o experiență biografică occidentală) au fost identificați drept elemente subversive. S-au organizat procese-spectacol, pedagogia infernală (spre a relua conceptul regretatei istorice Annie Kriegel) devenea o dimensiune esențială a noului sistem. Ruptura cu Iugoslavia din 1948, denunțarea lui Tito și a conducerii PC din Iugoslavia drept "o bandă de asasini spioni" au exacerbat acest climat al suspiciunii generalizate. Isteria devenise contagioasă, nimeni nu mai era ferit de omniprezentele bănuieli de trădare. În aceste condiții au fost inventate acuzațiile împotriva unor figuri marcante ale comunismului cehoslovac. Mai întâi, acțiunile investigative (adică de născocire a inamicului intern) au fost lansate chiar de Rudolf Slansky, secretar general al PC din Cehoslovacia, mâna dreaptă a liderului suprem, alcoolicul abulic care era Klement Gottwald. În spiritul lozincii obsesive "Cu Uniunea Sovietică pentru veșnicie", consilierii sovietici au devenit adevărații autori ai scenariilor demonologice. La sfârșitul anului 1951 a venit rândul lui Slansky, cel care patronase (poate că și inițiase) arestările celor care aveau să devină colegii săi pe banca acuzaților. Nu există imunitate perfectă în raport cu mecanismul terorii universalizate. Între cei 14 inculpați în monstruoasa înscenare judiciară din toamna anului 1952, 11 erau evrei. Să-i amintesc aici pe Bedrich Geminder, fost funcționar de vârf al Cominternului, șeful Secției Externe a PC din Cehoslovacia, căsătorit cu Irene Falcon, secretara personală a lui Dolores Ibarruri (Pasionaria), președinta PC Spaniol; pe Karel Svab, fost ministru adjunct al Securității; pe Jozef Frank, fost secretar general adjunct al PC din Cehoslovacia; pe Otto Fischl, fost ministru adjunct de Finanțe. A fost arestat și în final condamnat la închisoare pe viață Artur London, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, membru al conducerii FTP-MOI (parte a rezistenței antinaziste) din Franța. Ulterior, London avea să scrie o carte cutremurătoare, "L'Aveu", în care analiza mecanismele obținerii confesiunilor în aceste lugubre înscenări. În filmul lui Costa Gavras bazat pe cartea lui London, scenariul fost scris de Jorge Semprun, iar rolurile principale au revenit lui Yves Montand și soției sale, Simone Signoret. Aș aminti aici și cartea de amintiri a altui supraviețuitor al procesului Slansky, Eugen Loebl ("My Mind on Trial", Harcourt Brace Jovanovich, 1976).
Mitologii antisemite
Rudolf Margolius a fost condamnat la moarte sub acuzații absolut halucinante: conspirație sionistă menită să distrugă economia cehoslovacă, trădare de patrie, complot pentru răsturnarea regimului. Rechizitoriul și articolele din presa cehoslovacă din acele luni sunau ca editorialele din foaia huliganică „Der Stürmer” condusă de Julius Streicher, antisemitul patologic executat la Nürnberg. În cartea sa, „Reflections of Prague: Journeys through the 20th Century” (Wiley, 2006), fiul Hedei și al lui Rudolf, arhitectul Ivan Margolius, citează numeroase documente care probau un antisemitism visceral devenit politică oficială în Cehoslovacia. Pentru Hitler și naziști, antisemitismul era piatra unghiulară a cosmologiei lor distructive. În cazul comuniștilor, acest antisemitism fusese mult timp camuflat de retorica antifascistă. Acum exploda cu o virulență inimaginabilă cu doar câțiva ani mai devreme. Mitul extremist al "iudeo-bolșevismului" își afla în noua teorie a conspirației sioniste, pusă "în slujba imperialismului anglo-american", o morbidă contraparte. În capodopera sa „The Origins of Totalitarianism”, Hannah Arendt consacră una din cele trei părți ale cărții problemei antisemitismului (ca substrat ideologic ireductibil al nazismului). Iată că acum, grație lui Timothy Snyder, autorul cărții „Bloodlands” (Tărâmul morții, Humanitas, 2012) avem o analiză pertinentă și persuasivă a componentei antisemite a stalinismului.
Heda Margolius și fiul ei au fost tratați ca paria în anii care au urmat procesului Slansky. Abia în 1963 a avut loc o reabilitare parțială și tăcută a celor uciși. Liderul stalinist Antonin Novotny nu-și putea permite să deschidă cutia Pandorei a unei dezbateri oneste privind atrocitățile anilor '50, fusese el însuși prea adânc implicat în ele. În necrologul apărut în „New York Times” pe 9 decembrie 2010, William Grimes amintește că în chestionarul pe care l-a completat în 1963 pentru Ministerul Justiției, văduva lui Margolius (între timp măritată cu filosoful Pavel Kovaly) indica următoarele pierderi suferite: "pierderea onoarei", "pierderea sănătății" și "pierderea credinței în partid și în justiție". Abia pe ultimul loc figura "pierderea proprietăților". Au urmat anii în care Heda Kovaly Margolius a tradus masiv din autori precum Heinrich Boll, Saul Bellow, Muriel Spark, Philip Roth și William Golding. Dar cel mai important pentru ea a fost să-și scrie memoriile. A rezultat una din cărțile fundamentale ale literaturii lagărelor și terorii din veacul totalitarismelor dezlănțuite. Apărută în engleză sub titlul "Under a Cruel Star", cartea Hedei Kovaly i-a oferit exigentului critic cultural Clive James prilejul acestei formulări superlative: "Given 30 seconds to recommend a single book that might start a serious student on the hard road to understanding the political tragedies of the 20th century, I would choose this one".
În 1967, Heda Kovaly a emigrat în Statele Unite împreună cu soțul ei care a predat la Northeastern University. În momentul apariției memoriilor ei, influentul critic Alfred Kazin, unul dintre cei mai cunoscuți dintre intelectualii din New York, scria în „New York Times Book Review”: "This is an extraordinary memoir, so heartbreaking that I have reread it for months, unable to rise to the business of 'reviewing' less a book than a life repeatedly outraged by the worst totalitarians in Europe". Despre viața acestei femei putem spune că a fost mutilată, schilodită, distrusă în sensul despre care vorbea cândva Adorno. Există un film documentar pe care l-am prezentat de câteva ori, de-a lungul anilor, studenților mei de la Universitatea Maryland, încercând să le propun o deslușire împreună a misterului proceselor-spectacol. Se intitulează "A Trial in Prague" și reconstituie procesul Slansky. La vremea când a fost făcut filmul, era cred prin 1997, televiziunea cehă a decis să nu-l transmită întrucât ar fi insistat prea mult pe tema evreiască. Le-o spun studenților, o spun și aici: nu filmul a insistat pe această problemă, ci istoria reală a unui veac în care monștrii totalitari (da, folosesc deliberat acest cuvânt) au desemnat întregi categorii umane lichidării numai pentru că erau cine erau.
