În ADN-ul românului e adânc înscris plictisul față de filologie ca ştiinţă şi față de lingvistică, atunci când nu e doveditoare de abisala vechime a rasei neaoşe. Dacă nu ne spune că dacii trăiesc aici de un milion de ani, timp în care au inventat cu eleganţă calul, silaba şi cazul genitiv, lingvistica e inutilă, ba chiar dăunătoare. Dacii au scris Ramayana, dacii nu aveau coşuri, iar scurgerile lor înmiresmate se numesc astăzi „chihlimbar”.
La asta se adauga neîncrederea punctată de dispreţ superior față de alţi români care se ocupă de limbi „exotice” şi de lingvistică sub formă de ştiinţă, iar nu de simpla învăţare pe de rost a dicţionarelor. (Eliade e acceptat ca o excepţie romantică, însă Eliade nu era un lingvist.) Atitudinea ostilă şi opacă a dacopaţilor e veche. În ale sale Amintiri de la Junimea (Iaşi, 1908) foarte cinstitul George Panu aminteşte cum se derulau serile filologice la acel cenaclu născător de daci.
„În adevăr, marea greșală a d-lui Haşdeu consista în faptul că se silea să deducă cuvinte din limba româna de-a dreptul din limba sanscrită sau persiană, iar câte odată dintr’o limba absolut necunoscută, cea traco-dacică. Lua cuvinte privitoare la păstorie în România, de exemplu cioban, pe urmă brânză, stână, urdă, etc. şi le scotea că sunt cuvinte dacice şi dovedea aşa zisul dacism al acestor cuvinte cumpărându-le cu cuvinte din persă, sanscrită, tracică. Iată cuvântul cioban care, spune dl. Haşdeu, e moştenit de la Daci şi Traci care erau fraţi cu Perşii. Cu mijlocul acesta, dl. Haşdeu făcea, ca vânătorii iscusiţi, o dublă lovitură, căci intâiu descoperea etimologia cuvântului cioban şi al doilea descoperea o limbă necunoscută: traco-dacica. Cuvântul cioban este însă turcesc, iar noi l-am introdus prin canalul Slavilor.”
Pe de altă parte, trântorii entuziaşti de membri ai Junimii au început să pufnească de râs când filologul (unul autentic) Vasile Burlă a venit într-o seară să le dovedească ignoranţa lui Haşdeu. Mai întâi l-au huiduit când Burlă a încercat să le arate ca Haşdeu se înşela total în etimologia unor cuvinte precum: raţă. Spune Panu:
„La urmă ameţisem cu toţii, citaţiile lui Burlă din tot felul de autori, derivaţiile filologice, sufixurile şi prefixurile ne dăduse la toţi o durere colosală de cap. – Destul, destul, strigarăm…”
Şi tot aşa, atunci când un alt filolog, mai modest decât vedeta mondenă Haşdeu care le dădea oamenilor identitate de traco-daci, a citit o hârtie în care arata că unele din etimologiile dacice ale lui Haşdeu se explicau simplu prin limbile fino-ugriene, în sală au fost chicoteli şi strigăte de „care limbi, bre?” şi: „hai, finno-ncoa”… şi: „de unde ştii tu, finule?”, sau: „bravo fine, ungriene…”
„Caracudele” umflate cu ceaiul şi biscuții gratuiţi ai gazdei Pogor nu puteau, în căpulețele lor provinciale, să accepte că marele Haşdeu se înşela în dacopatia lui clinică, că lingvistica e de fapt o ştiinţă şi că unii din mijlocul lor, cu care poate chiar erau fini, se ocupau în realitate în mod serios şi competent de limbile ugriene.
