Aldo Romano, tobe, Louis Sclavis, clarinet, bass clarinet, saxofon tenor, și Henri Texier, contrabas, sînt trei muzicieni de jazz francezi (Romano s-a născut în Italia), care cântă în toate formulele și combinațiile cu putință ca șefi de trupă, și din când în când se întîlnesc ca să lanseze împreună superbe albume de studio, sau să cânte în concerte la diverse festivaluri de jazz.
Ceea ce atrage atenția din primul moment la muzica asta (aș fi folosit expresia „ceea ce sare în ochi”, dar sîntem la radio, și expresia „ce sare în urechi” nu există), ce atrage așadar imediat atenția la ce cântă oamenii ăștia e coerența de ceasornic a tempo-ului.
Liniile simple și neelaborate ale contrabasului lui Texier împreună cu tactul nesofisticat și imperturbabil al tobelor lui Romano (care a cântat o vreme jazz-rock) fac o cum nu se poate mai îmbietoare, tandră și aproape maternă secție ritmică pentru delirul improvizatoric al saxofoanelor lui Sclavis, un delir care nu e însă nici o clipă incoerent.
Nu pot să închei fără o observație despre lumea în care trăim. Spuneam într-o altă filă a Dicționarului de sunete că muzicile noi de care mă simt cel mai legat le-am găsit întotdeauna la prieteni, nu singur, căutînd prin magazine, sau pe internet.
Asta s-a întîmplat și cu subiectul de azi. Doar că în cazul ăsta e vorba de un prieten virtual, de pe Facebook, o persoană pe care nu am întîlnit-o niciodată în viața reală, habar n-am cum arată la față, care face însă parte din lista mea de prieteni din cauza gusturilor noastre muzicale comune.
Iată ce eficientă unealtă e Facebook - caută alții pentru tine lucruri noi în muzica pe care o iubești.
Aldo Romano, Louis Sclavis, și Henri Texier așadar cu piesa „Derrière Le Sable” de pe albumul „African Flashback”, lansat în 2005.
