Zilele trecute, am fost martorii unui piese de teatru în cîteva acte. Scena teatrului a fost chiar tribuna ONU din New York. Pe lîngă disonanţa cîtorva lideri de state pe care i-am urmărit, cea mai vibrantă disonanţă dintre fapte şi cuvinte a fost cea a preşedintelui Putin. Şi nu e vorba de o oarecare disonanţă care a apărut involuntar. E vorba de o ipocrizie intenţionată.
Dacă l-aş auzi pe liderului de la Kremlin pentru prima dată, aşa cum a vorbit de la tribună ONU, aş spune că oferta lui de a „lichida” Statul Islamic este super atractivă. Că în sfîrşit s-a găsit un lider responsabil nu doar de ţară sa, dar şi de problemele care nu au frontiere. Doar că generozitatea Rusiei trebuie privită dincolo de adorabilul discurs rostit de tribunul rus.
Nobila intenţie a preşedintelui rus de a distruge Statul Islamic este una de tip „matrioşkă”. Sub pretextul luptei împotriva Statului Islamic, de fapt se manifestă o acţiune clară de a întări foretele regimului Assad. Fapt confirmat şi de primele bombardamente oficiale ale militarilor ruşi în Siria, care au ţintit oraşele Homs şi Hama – oraşe care portivit infromatiei disponibile se află sub controlul opoziţiei siriene. De altfel, merită atenţie şi faptul că soldaţii ruşi se aflau în Siria şi participau în rîndul armatei regimului Assad înaintea aprobării Consiliului Federaţiei care permite utilizarea forţei de către Putin în Siria. Exact ceea ce s-a întîmplat în Ucraina în februarie 2014, atunci cînd omuleţii verzi deja „activau” iar permisiunea Consiliului Federaţiei a fost oferită cu cîteva săptămîni mai tîrziu.
Efectele acestor bombardamente există şi dincolo de spaţiul Orientului Mijlociu. Putin rămâne consecvent şi ne dă o lecţie care spune că popoarele nu au dreptul să-şi suprime dictatorii. Exact acelaşi mesaj a fost transmis şi prin intermediul conflictului din Ucraina. Mai mult că atît, mesajul nu este doar pentru consum extern. Este în egală măsură direcţionat cetăţenilor ruşi. Adică ca nu cumva să creadă cei din Rusia că revoluţiile pot avea succes. Şi chiar dacă pot, tot ce rămâne în urma lor este un dezastru. Aşa cum s-a încercat în Ucraina.
Dacă ne gîndim şi la alte aspecte, atunci vedem că Putin are o problemă cu argumentele din Siria, care nu arată bine atunci cînd sunt analizate în parallel cu acţiunile sale în Ucraina. Făcînd un exerciţiu în oglindă a situaţiei din Siria, vedem cît de multă ipocrizie există în acţiunile Rusiei. Legitimarea campaniei ruse din Siria a fost făcută sub pretextul unei adresări a lui Assad către Rusia, care în opinia lor este unicul lider legitim, de a sprijini lupta împotriva rebelilor sirieni. Adică dacă preşedintele Poroşenko, care este considerat de toate statele (inclusiv Rusia) unicul lider legitim în Ucraina, s-ar adresa lui Obama sau Merkel să bombardeze rebelii din estul Ucrainei, Putin ar accepta şi n-ar avea nimic împotrivă? Răspunsul îl cunoaşteţi.