De la declanșarea crizei economice (în 2008), în încercarea de a diminua efectele acesteia și de a avea un control mai strict asupra resurselor bugetare, guvernele europene au adoptat legi care au recentralizat procesul de guvernare, se arată într-un raport elaborat de politiciana franceză Marie-Madeleine Mialot Muller și adoptat recent de Congresul Puterilor Locale și Regionale a Consiliului Europei. Raportul mai recomandă statelor membre definirea și clarificarea statutului regiunilor în constituție, ca și resursele de care dispun în mod liber. Într-un interviu pentru Europa Liberă, Mialot Muller arată că, de regulă, regiunile bogate caută să se separe, dar că statele puternice sunt întotdeauna acelea în care regiunile au politici de solidaritate teritorială în cadrul statului național. Cel mai bun exemplu de regionalizare este cel al Germaniei, mai spune raportoarea.
Europa Liberă: Doamnă Muller Maiot, raportul Dvs. despre regionalizarea în statele Consiliului Europei (adică statele UE precum și vecinele lor, de la Rusia la Turcia) analizează tendințele in privința regionalizării. Câștigă teren mișcările de regionalizare și independență a regiunilor în Europa, și dacă da, care ar fi explicația?
Marie-Madeleine Mialot Muller: „În perioada analizată, 1997 – 2015, regionalizarea nu s-a schimbat în mod fundamental. Țările care aveau regiuni, au în continuare, cele care nu aveau, nu au, fie pentru că sunt prea mici pentru a avea un nivel intermediar între nivelul local și cel statal, fie pentru că nu și-au dorit acest lucru. Când analizăm țările care au regiuni, ne întrebam dacă criza economică (din perioada 2007-2015) a influențat regionalizarea. Am putea spune ca foarte puțin. Ceea ce putem constata în ansamblu este că statele au dorit diminuarea costurilor publice (acesta fiind un element important în franarea crizei), dar mai ales diminurea costurilor publice, spunandu-le regiunilor: „Cheltuiți mai putin, vă vom da mai puțini bani pentru a vă indeplini misiunea.”
Europa Liberă: Avem în Europa două modele de regionalizare: Scoția (Marea Britanie) și Catalonia (Spania), pe de o parte, iar pe de alta avem Luhansk și Donețk (Ucraina), regiunea separatistă Transnistria, a Republicii Moldova și chiar Crimeea. Care este diferența dintre cele două modele de mișcări către regionalizare?
Marie-Madeleine Mialot Muller: „Ceea ce constatăm astăzi și ceea ce am subliniat și eu in raportul, care a incitat multe dezbateri, este că regiunile bogate (independent de țară) au depus în ultimii 2-3 ani eforturi pentru dobandirea independenței. Acest lucru s-a regasit fie în programele unor partide politice independentiste, fie în solicitarea organizării unui referendum. Se punea deci întrebarea dacă regiunea nu poate deveni un stat independent. Așa s-a întâmplat în statele citate de dumneavoastră. Aceste state independente au fost validate fie cu ocazia unor referendumuri, care nu au fost întotdeauna legale, fie partidele politice, la alegeri, au crezut că au asentimentul populaţiei.
Ceea ce spun eu este că aceasta chestiune a independenței este în întregime legată de chestiunea resurselor acestor regiuni. Se constată că toate regiunile care doresc să se separe sunt regiuni bogate, fie pentru ca dispun de materii prime, fie pentru că au o economie înfloritoare. În consecință, și contribuția lor la bugetul de stat este mai mare decât a celor sărace. Actul de independență este în corelație cu solidaritatea națională. Este adevărat că se cere mai multă solidaritate națională bogaților decât celor săraci. Eu mi-am pus întrebarea dacă independența nu este ocazia de a spune: „Noi am fi mai bogati dacă am fi singuri, un stat independent, pentru că așa ni se iau bani pentru a asigura o solidaritate naționala.”
Europa Liberă: Aceasta este concluzia Dvs? Că regiunile bogate doresc să se separe dintr-un stat unitar? Dar pentru Luhanks și Donețk, Transnistria, acest model nu se aplică...
Marie-Madeleine Mialot Muller: „Da, de regulă cele bogate vor să se separe, pentru că ele pot fi independente, pentru că au resursele naturale, resursele fiscale care le permită acest lucru. Dar o țară numai cu regiuni sarace nu ar putea rezista. O țară are nevoie de regiuni bogate și regiuni sărace pentru a exista. Am pus întrebarea în acest raport dacă țările sunt destul de puternice pentru a bloca aceste mișcări ale independentiștilor care, din anumite puncte de vedere, pot fi considerate egoiste.”
Europa Liberă: Dar doamnă Mialot Muller, pot fi definite drept regionalizări situațiile din Transnistria, Luhansk sau Donețk?
Marie-Madeleine Mialot Muller: „Situația acestor regiuni este neclară. Dar aș evoca aici regiuni precum Găgăuzia, mai degrabă, care au un statut particular din motive istorice sau pentru că și-au manifestat o intenție de independență. De aceea li s-a acordat un statut particular. Aceste regiuni se află fie în țări regionalizate, și au un statut particular (cazul unei țări federale precum Italia), fie este vorba de regiuni cu un statut particular în tari neregionalizate, deci sunt singurele care au acest statut de regiune. Ca atare, avem de-a face cu situații foarte diferite. Ceea ce este sigur este că acest statut particular este o altă categorie de teritorii. Eu cred ca s-a evitat cumva independența lor, oferindu-le acest statut particular, și, mai ales, oferindu-le resurse fiscale diferite si o alta putere pentru a obține un maxim de venituri din acest teritoriu.”
Europa Liberă: Potrivit cercetărilor Dvs., care ar fi cel mai exemplu bun de regionalizare în Europa?
Marie-Madeleine Mialot Muller: „Cred ca atunci când traiești în Franta, regionalizarea germană este modelul. Adică avem de-a face cu o organizare federală, cu landuri, care au responsabilități asupra educației, formării, dezvoltării economice, asupra transporturilor, responsabilități foarte extinse. Este acesta modelul cel mai bun? Până în prezent, da. Ceea ce se intâmplă acum este că guvernul central reia puțin controlul în chestiunea echilibrului bugetar. Landurile dispun de o capacitate financiara limitată pentru a avea un echilibru bugetar. Ele ar fi putut să faca proiecte de viitor care să le îndatoreze...ar fi fost interesant. Acum sunt limitate. Deci actualmente asistăm (chiar și în cazul modelelor regionale cele mai reușite din punct de vedere al transferului de competențe si puteri politice) la o preluare a controlului de către guvernul central în chestiunea resurselor. Pentru că resursele de la centru sunt folosite în perioade de dificultate. Ca atare, guvernul preia putin puterea chiar și de la landurile care aveau multa putere autonoma.”
Europa Liberă: Este viitorul Europei unul al unei Europe a regiunilor?
Marie-Madeleine Mialot Muller: „Cred că e nevoie de două niveluri: un nivel de proximitate, care este puterea locală, și un nivel regional, care este o putere intermediară între puterea locala și cea centrală. Această putere regională trebuie să dispună de competențe care să corespundă unui teritoriu mai larg.....Aceste niveluri trebuie unite. De exemplu, în ceea ce privește dezvoltarea economică, teritoriul local este prea mic pentru a realiza o putere economică. Politica transporturilor ar fi infimă, de exemplu. Armonia între aceste două niveluri este foarte importantă pentru echilibrul politic al țării. Trebuie mult dialog instituționalizat între aceste trei niveluri. Italia a inființat o noua cameră unde există un reprezentant al acestor niveluri. Pot exista și alte formule. Ceea ce este sigur este că, trebuie organizat un dialog între cele două niveluri, pentru că nu exista mereu aceleasi pareri asupra competențelor, perimetrelor etc..și, deci, trebuie un dialog, pentru ca atunci când este nevoie de o adaptare sau schimbare, aceasta să se realizeze prin dialog, și nu prin confruntare. Altfel spus, nu pe modelul „daca nu sunt ascultat, atunci vreau independenta”. Nu! Trebuie un dialog care să permita o adaptare constantă pentru că, colectivitatile sunt compuse din vieți, vieti de barbati si femei, dar și vieți de teritorii. Iar în teritorii pot exista catastrofe economice și naturale care fac ca situatia din interior să se schimbe. Ca atare, trebuie să existe un dialog pentru a răspunde nevoilor cetățeanului. Acesta este esențialul acțiunii politice: nevoile cetățeanului. Iar aceste nevoi se schimbă: parinții mei nu au avut aceleași nevoi ca mine, iar copiii mei au deja alte nevoi. Dialogul este necesar intre toate instanțele politice.”
