Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mișelii și oportunisme, Corneliu Coposu a întrupat ideea de moralitate în politică. A fost un om demn, curajos și onest. Atunci când România a ieșit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a știut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă și defunctului PCR.
A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale. Avea vocație de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu contagios umor și firească modestie, nu suporta ceea ce se cheama self-righteousness. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist și romancier care se împăuna până la sațietate cu meritele sale de politolog, mi-a reproșat, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Ție ți-l datorăm!” Într-o vizită la Washington, la o recepție, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câțiva intelectuali și a conversat cu noi despre direcțiile vieții politice din România. Sunt sigur că Mircea Mihăieș își amintește momentul.
Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit și martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existențial, propria sa detenție de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice și culturale, distrugerea economiei de piață și exploatarea sălbatică a țărănimii, au fost tot atâtea elemente care au susținut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.
Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluției din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democrații precum în perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opțiunea lui Corneliu Coposu, prețuită până și de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se mențină consecvent de partea valorilor democratice și pro-occidentale.
Când am spus că decesul lui C. Coposu a însemnat sfârșitul epocii eroic-principiale a Convenției Democratice, aveam în vedere că pentru Ion Iliescu și partizanii săi, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul și viitorul României. Exigențele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziția monarhistă, dădeau coșmaruri nomenklaturii resuscitate și tot mai însetată de revanșă. Se putea tolera o Convenție la putere, atâta timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenței anti-autoritare de după 1989. Faptul că Ion Iliescu a cedat funcția de președinte (nu și puterea reală) a fost legat de convingerea sa (și a amicilor săi de mafie politico-financiară) că Emil Constantinescu este altă plămadă decât Corneliu Coposu. Nu s-a înșelat bătrânul bolșevic.
Evident, dacă ar fi trăit Corneliu Coposu e greu de imaginat că Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofanților lui Emil Constantinescu și că forțele civic-democratice vor fi treptat marginalizate și eliminate din joc. Știu cât de obedient era fostul rector al Universității din București cu președintele PNȚ-CD. Am trăit eu însumi cel puțin un moment în care am constatat că un cuvânt al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu să-și ajusteze reacțiile și comportamentul.
Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am întâlnit în repetate rânduri, la București și la Washington. Am stat de vorba ore în șir despre comunism, fascism, valori pluraliste și despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abătea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revoluției. Nu era dispus să susțină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului față de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar pozițiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieș, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezmințită. În volumul „Marele șoc” îi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opțiunea pluralistă a lui C. Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul președinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii fostului său coleg de partid în raport cu omul care și-a sacrificat viața luptând pentru democrație.
Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naționalismul liberal). L-am însoțit, împreună cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc perfect cum a ținut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanți de seamă ai PNȚ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.
Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de nedezmințită verticalitate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniștii ar fi luptat și mai îndârjit să nu permită victoria Convenției. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democrație profund coruptă. Pentru mine rămân de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sincerității de ținută și atitudine pe care îl afișați este un model care, din nefericire, nu este prea des întâlnit în societatea noastră”.
În „Cartea președinților”, volumul de dialoguri cu Cristian Pătrășconiu apărut în 2013 la Humanitas, vorbesc despre cei trei șefi de stat ai României post-comuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. După un sfert de veac de la Revoluția care a dus la prăbușirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul și gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt președintele moral al României.
