Franța a solicitat cooperarea militara a celorlalte state membre ale Uniunii Europene, dupa atacurile teroriste de la Paris din 13 noiembrie.
Ministrul francez al apărării, Jean-Yves Le Drian, care a formulat solicitarea, a cerut "o participare militara sporita" in teatrele de operatiuni din strainatate si "ajutor" pentru Franta in lupta cu Statul Islamic din Irak si Siria.
Le Drian a invocat un articol nefolosit pana acum din tratatele europene, articolul 42.7 al Tratatului UE, care acoperă cazurile de agresiune impotriva unui stat membru UE. Este pentru prima data cand un membru UE invoca articolul similar ca filosofie cu articolul 5 al tratatului NATO, care prevede solidaritatea in caz de agresiune impotriva unei tari membre.
Conform Articolului 42.7 al Tratatului UE, dacă un stat membru este vizat de un atac armat, celelalte state europene trebuie să îi ofere asistenţă prin toate mijloacele avute la dispoziţie.
Este însă greu de văzut sub ce formă ar putea avea loc acea asistență militară. Uniunea Europeană nu a avut o dimensiune militară din start pentru că întreg scopul punerii în comun a cărbunelui și oțelului, pe care s-a construit prima Comunitate, era acela de a îndepărta țările fondatoare de război și de tot ceea ce înseamnă militarizarea societății.
Abia odată cu strania prietenie dintre socialistul francez Francois Mitterrand și creștin-democratul german Helmut Kohl, care se țineau de mână în fotografiile oficiale, dar care nu puteau comunica între ei în nici o limbă, s-a născut ideea unei formațiuni militare comune, care a devenit, încetul cu încetul, corpul de armată franco-german.
În ultimele decenii au existat mai multe tentative de a pune pe picioare un embrion de armată europeană. A existat astfel așa-numita Uniune a Europei Occidentale, un organism care căuta să pună pe picioare o coordonare între armatele mai multor țări ale UE. Apoi, corpul de armată franco-german, căruia i s-au alăturat ulterior mai multe țări, ca în final acesta să devină un Eurocorps.
Vreme de decenii, NATO a fost extrem de reticentă față de ideea de a permite crearea în paralel a unor autentice structuri militare europene. Acum, însă, în special după intervențiile din ultimul deceniu și mai bine, în Serbia, Afganistan sau Libia, NATO și Statele Unite au realizat că vechile structuri nu mai pot face față în mod performant noilor sfidări.
UE nu are insã o capacitate de transport militar pe măsura ambițiilor, nu poate rivaliza în comunicații cu Statele Unite și nici nu posedă o tehnologie avansată a dronelor, cum e cea americană.
In 2013, Franța însăși a relansat inițiativa unui sistem de apărare comun european care să fie independent de Alianța Nord Atlantică - NATO. Îngropat de foarte mulți ani, proiectul se lovise sistematic la vremea lui de ostilitatea Statelor Unite, care vedeau în el un risc pentru soliditatea și coeziunea NATO.
Atitudinea americană era întărită în vremea aceea de poziția particulară a Franței în NATO. Franța nu a făcut parte, decenii de-a rîndul, din comandamentul militar integrat al Alianței, încă de la De Gaulle, de fapt, care și-a retras țara din structurile militare centrale NATO. Situația a fost perpetuată de toți succesorii lui De Gaulle, inclusiv de Mitterrand, Franța participând doar la operațiuni punctuale. Cel care a făcut Franța să reintre pe deplin în structurile NATO a fost Nicolas Sarkozy.
În Eurocorps, care e bazat la Strasbourg, participă mai multe țări ale Uniunii, nu însă si Marea Britanie, Olanda și țările scandinave, iar dintre țările est-europene participa doar Polonia.
Ambiția Franței este însă acum de a extinde cooperarea militară la nivelul întregii Uniuni Europene, inclusiv al țărilor neutre cum sînt Irlanda, Finlanda sau Suedia (Austria, și ea o țară neutră, participă deja la Eurocorps).
------------------
Neavând apartenenţă la UE şi NATO, Republica Moldova nu poate beneficia de mecanismele de „solidaritate militară” a ţărilor membre în caz de atac. În eventualitatea unei „agresiuni armate” Moldova nu poate obţine sprijin militar, dar poate miza pe convenţional numita „solidaritate partenerială”. Fostul ministru al apărării Viorel Cibotaru spune că Moldova poate miza pe orice sprijin politic, mai exact consiliere şi asistenţă, din partea UE şi NATO:
„Republica Moldova este destul de avansat ancorată într-un sistem de apărare colectivă în Europa prin acele acorduri pe care le are atât cu NATO, cât şi cu UE. În privinţa UE, Republica Moldova este parte a acestui proces de securitate comună din Europa. Strategia fundamentală a UE în acest sens este sprijinită inclusiv de Republica Moldova, inclusiv şi prin Acordul de Asociere. Cât priveşte NATO, avem un sistem de relaţii care include în sine următoarele documente: unul din documentele importante este planul individual de acţiuni Moldova – NATO, dar şi o iniţiativă mai nouă – consolidarea capacităţilor de apărare a Republicii Moldova. Avem şi un program de cooperare dintre Alianţă şi ţările partenere în domeniul luptei cu terorismul.”
Viorel Cibotaru mai spune că Republica Moldova are semnate un şir de acorduri bilaterale cu state membre UE şi NATO, în domeniul securităţii. Moldova este parte şi a mai multor acorduri internaţionale care vizează lupta globală cu terorismul şi cu fenomene adiacente, cum ar fi crima organizată, corupţia.
„În acest sens sigur că Republica Moldova nu este singură în această luptă şi poate beneficia de la schimb de informaţii, logistică, ajutoare, inclusiv în plan operaţional pentru instituţiile care sunt dedicate luptei cu terorismul. Republica Moldova din acest punct de vedere sigur că nu este singură, nu este lipsită de ajutor. În cazul în care Republica Moldova, de exemplu, este anunţată una din ţintele sau declarată într-o listă de inamici de către o organizaţie teroristă care astăzi e ţinta numărul unu al întregii omeniri – Statul Islamic – asta înseamnă că în mod automat Republica Moldova va beneficia de tot sprijinul a celor care duc această luptă, mă refer şi la NATO, UE, dar şi la actori independenţi cum ar fi SUA şi în anumit context, poate, şi Federaţia Rusă. Deşi, cu Federaţia Rusă chiar dacă avem nişte acorduri în cadrul CSI, inclusiv în ce priveşte lupta împotriva terorismului, aici lucrurile sunt mult mai îngheţate mai ales graţie acelui comportament al Federaţiei Ruse din ultimii doi ani, ceea ce s-a întâmplat în Ucraina.”
Viorel Cibotaru spune că de o importanţă majoră este şi participarea militarilor moldoveni la diverse misiuni de pacificare sub egida NATO, ONU şi OSCE, or acest schimb de experienţe cu militari din alte state duce la perfecţionează contingentului Armatei Naţionale:
„Astăzi avem un singur contingent care face parte dintr-o operaţiune militară condusă de NATO în Kosovo. În afară de aceasta avem în misiune, astăzi, mai mulţi ofiţeri în Africa în misiuni ale ONU şi OSCE, în mare parte în Donbas, dar şi Asia Mijlocie. Aceşti ofiţeri ai Armatei naţionale, dar şi observatori militari care s-au concediat din Armata naţională şi s-au angajat în aceste operaţiuni, desigur că în dependenţă de ţara unde se află, în conflictul în care sung angajaţi să-l soluţioneze sau observe sunt expuşi inclusiv şi unor influenţe a activităţii teroriste sau antiteroriste.”
