Cine își mai aduce aminte de BRICS? Acum mai puțin de 10 ani, aceste inițiale erau privite cu un amestec de admirație și invidie. O sumă considerabilă de comentatori, experți și politicieni de vîrf din toată lumea își considerau competența pe deplin confirmată. Pentru ei, BRICS demonstra că lumea e un pic rămasă în urmă în raport cu prognozele lor înnoitoare.
BRICS, adică eticheta sub care sînt așezate Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, era, pînă de curînd, semnul unei schimbări fatale pentru economia și politica tradițională. Altfel spus, numeroși economiști și politicieni au avut certitudinea că au descoperit un nou model de dezvoltare întruchipat de succesul acestor cinci state. Popularitatea formulei venea din subtext. Implicit, succesul BRIC însemna că economii mari, din afara lumii occidentale reușeau să facă performanță pe baza unui scenariu inovator în care democrația politică era facultativă. Mulți admiratori ai BRICS erau, totodată, susținători ai așa numitei lumi a treia și se vedeau, în sfîrșit, răzbunați: cumva, munca societăților defavorizate dădea rod și sugera că vremea economiilor reglate de reguli clasice a trecut. Ziare mari și jurnale de specialitate au sărbătorit fără reținere noua forță economică a lumii: sistemul BRICS.
Adevărat, detaliile nu au fost niciodată partea tare a sistemului. Succesul era măsurat în rate de creștere dar nimeni nu s-a grăbit să explice doritorilor care era formula care asigura creșterea. Cele cinci state aveau, acum 10-15 ani, rate de creștere solide, uneori debordante, și asta era de ajuns. Mai mult, noile staruri s-au luat în serios reciproc și au început să organizeze întruniri de coordonare. Pentru un timp, a plutit chiar iluzia că statele acoperite de formula BRICS ar putea deveni o realitate politică. În paralel, economiile occidentale păreau să confirme, prin stagnare, soluția BRICS. În consecință, voga BRICS a devenit rapid un mod de a contesta bazele economice ale lumii occidentale. Dacă India, China, Brazilia, Africa de Sud și pînă și Rusia cresc în vreme ce economiile occidentale n-au spor, înseamnă că asta e calea, nu-i așa?
Treptat, o idee a început să își facă loc și să cîștige credibilitate: o economie de succes nu cere libertate politică, ba ar putea fi chiar stînjenită de exigențele democrației. China a devenit un reper de vază și mulți teoreticieni au început să vadă în modelul chinezesc o presupune limitarea libertății dar dă, la schimb, un nivel de viață mai mult decît decent pentru o societate enormă. Gînditori, politologi și sociologi au migrat spre concluzia după care, în fond, un regim care asigură bunăstare populară e regimul care și-a făcut datoria iar restul contează nai puțin.