Fostul lider al sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić (70 de ani) a fost condamnat, joi 24 martie, la 40 de ani închisoare. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a găsit vinovat de 10 din cele 11 capete de acuzare, inclusiv genocid și crime împotriva umanității comise în cursul războiului bosniac din anii 1992-95.
Verdictul este comentat de jurnalista Gordana Knezevic, din redacția Sud-slavică a Europei Libere, fostă ziaristă la cotidianul din Sarajevo „Oslobodjenje”, singurul care a continuat să apară pe toată perioada războiului.
Ultima dată l-am văzut pe Radovan Karadžić în persoană la Londra, la o conferință de pace în august 1992. Eram ziaristă la cotidianul bosniac „Oslobodjenje” iar conferința era organizată de Uniunea Europeană, în încercarea de a opri un război care nu izbucnise în plină forță.
Când m-am întors la Sarajevo, am înțeles ce se juca. Sârbii negociau pacea, cu o mână, iar cu cealaltă, continuau războiul. La Sarajevo nu era electricitate, telefoanele nu mergeau așa că la Londra, nimeni nu știa cât fusese deja distrus în oraș.
Plecasem o săptămână din zona de război și m-am întors în alt oraș.
Renumita bibliotecă din Sarajevo, construită în stil pseudo-maur, fusese incendiată, iar peste 700 de manuscrise distruse. Sediul ziarului meu - două turnuri frumoase de sticlă de la începutul anilor 1980 - era în ruine după o săptămână de bombardamente.
Colegii de la „Oslobodjenje” erau sârbi, croați, musulmani, evrei. Niciodată, în trecut, nu știusem ce erau si ce religie aveau, un lucru care s-a schimbat repede.
„Oslobodjenje” devenise ținta lui Karadžić pentru că redacția noastră ca și restul Bosniei era multietnică. Iar în viziunea lui Karadžić simbolurile acestei lumi nu-și aveau locul.
Nu a ajutat la nimic că sus, pe clădire, numele ziarului era scris mare în litere chirilice și latine. Inscripția a fost prima lovită de obuze.
Sarajevo sub asediu, ianuarie 1995În ochii lui Karadžić „vina” noastră era că nu vroiam să ne dezbinăm, să renunțăm la o viață comună si că insistam să publicam toți un ziar, indiferent de etnie sau religie.
Deodată, copii mei au devenit descendenți dintr-o „căsătorie mixtă” (soțul meu este croat). Iar băiatului meu cel mai mare, care avea atunci 13 ani, i-a spus îngrozit fratelui mai mic „Tu ști că mama este sârboaică?”.
Copii mei crescuseră ca iugoslavi si nu-i interesa ce origine etnică au ceilalți. Nici măcar ce origine etnică au părinții. Erau mult mai preocupați să joace Monopoly sau Risk. Dar îl vedeau pe Karadžić la televizor seară de seară și nu vroiau ca mama lor sa aibe aceeași origine cu acest propagator al dezbinării violente.
Sârbii erau cei care le distrugeau orașul.
Aproape 1.500 de zile de bombardamente constante au costat nu numai 14 mii de vieți, dar au distrus și țesătura multietnică a orașului.
„Marea strategie” a lui Karadžić era epurarea etnică, așa că sârbilor li s-a ordonat să se grupeze în Republica Sârbska, croații au fost trimiși în vestul Herțegovinei, iar centrul țării a rămas pentru musulmani.
Eu am avut noroc. Am reușit să-i scot din oraș pe doi din cei trei copii ai mei, cu ajutorul unui jurnalist de la AFP, înainte ca blocada orașului să devină de nestrăpuns (cel mai mic copil a rămas la Sarajevo cu mine și cu soțul meu).
Între timp, biblioteca din Sarajevo a fost reconstruită cu ajutoare internaționale, sediul ziarului meu „Oslobodjenje” a fost cumpărat de un bogătaș local și refăcut. Mare parte din Sarajevo este între timp renovată, străzile refăcute, podurile reamenajate. Orașul însă nu și-a mai regăsit acel minunat spirit multietnic.
Dacă eu l-aș fi judecat pe Karadžić, l-aș fi condamnat la închisoare pe viață pentru crima de a fi ucis un oraș.