Cristian Pătrășconiu mi-a lansat la un moment dat o ademenitoare și dificilă invitație. Mi-a propus ca în câteva fraze să comentez, într-o perspectivă de autobiografie intelectuală, principalele mele lucrări. Am acceptat această provocare amicală și am făcut împreună filmarea din care voi relua aici varii secvențe postate de el pe blogul său. Prima „pastilă” este despre volumul „Noua Stângă și Școala de la Frankfurt”, o dezvoltare a tezei mele de licență în sociologie susținută în iunie 1974.
Apărută la Editura Politică în primăvara anului 1976, cartea a fost descrisă de Andrei Marga, pe atunci lector la Universitatea din Cluj, în recenzia apărută în „Amfiteatru”, drept o „micro-sinteză despre Școala de la Frankfurt”, o constelație intelectuală extrem de influentă în acei ani, îndeosebi prin impactul exercitat asupra noilor mișcări radicale de stânga, diferite de stânga oficială a partidelor de tip leninist, dar și de mișcările instituționalizate ale socialismului democratic.
În vara acelui an avea loc Congresul Educației Politice și al Culturii Socialiste, se accentua noua glaciațiune ideologică. A scrie despre radicalismul de stânga fără a recurge la agresiuni terminologice, fără retroactive procese de intenție, a relua o tradiție brutal întreruptă prin diktatul Cominternului, odată cu condamnarea cărților lui Georg Lukács („Istorie și conștiință de clasă”) și Karl Korsch („Marxism și filosofie”) în 1923 de către Grigori Zinoviev, era departe de a fi o probă de conformism. Cartea tânărului Lukács o citisem de câteva ori. Era, vorba lui Kostas Axelos, prefațatorul ediției de la Éditions de Minuit apărută în anii '60, „le livre maudit du marxisme”. Făceam parte fără să știu din acea comunitate de intelectuali care descoperiseră în textele mesianice ale celui care fusese cândva favoritul lui Max Weber un alfabet misterios, o gramatică accesibilă în fond doar unor inițiați în enigmele posterității lui Hegel și a lui Marx. Peste ani, Horia Patapievici îmi povestea despre propria fascinație de tinerețe pentru scrierile gnostic-revoluționare ale lui Lukács. În cazul său, drumul spre tânărul Lukács a fost deschis de lecturile din Lucien Goldmann. Goldmann fusese coleg de liceu la Botoșani cu mama mea și cu sora ei, Cristina Luca…
Volumul din 1976 a fost de fapt embrionul tezei mele de doctorat susținută în 1980 cu titlul „Revoluție și Rațiune Critică: Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stânga contemporan”. Citam acolo din cărțile Hannei Arendt, inclusiv din eseurile despre violență. Nu știu să fi fost multe alte cărți în epocă în România în care să-și fi găsit loc aceste trimiteri. Poate volumul lui György Bretter, filosoful din Cluj mort atât de timpuriu, intitulat „Crez și istorie”, apărut la Kriterion cu prefața lui N. Tertulian. Am vorbit acum câțiva ani despre acea carte cu totul ieșită din tiparele vremii, cu totul altfel ca atitudine și stil, cu Zoltan Bretter, fiul filosofului, pe atunci directorul Institutului Cultural Maghiar din Bucuresti. Grație eseului lui Bretter din acel volum, am aflat despre Ervin Šinko și „povestea mirabilei iluzii”.
György Bretter a ajuns la Budapesta, a apucat să se vadă cu ultimul Lukács, să scrie eseuri remarcabile, dar Securitatea era pe urmele sale. Neo-marxismul îi deranja puternic pe potentații de la București. Teza mea de doctorat urma să apară (totuși) în colecția „Idei contemporane”, însă lucrul nu s-a mai întâmplat din cauza rămânerii mele în Occident în toamna anului 1981. Fragmente au apărut în „Revista de filosofie” între 1977 și 1981, inclusiv capitolele despre tânărul Lukács, despre Korsch, despre Gramsci și despre dialectica negativității în gândirea Școlii de la Frankfurt. Scriam atunci că „negativitatea utopică nu poate împiedica ascensiunea utopiei negative”. O formulare criptică, dar nu mai puțin sinceră și, vai, atât de actuală. Prin utopie negativă înțelegeam, firește, totalitarismele de orice culoare. Începeam astfel un traiect care avea să mă conducă înspre liberalismul clasic și către ceea ce se numește liberalismul conservator anticomunist și antifascist.
Cum observ că proliferează în online unele citate distorsionate din cartea mea de debut menite să mă prezinte drept un fel de sacerdot al dogmelor de partid, mi se pare util să reamintesc că analiza onestă a marxismului occidental nu era nici pe departe un exercițiu teoretic încurajat de ideologii oficiali. Ba chiar dimpotrivă. Propagandiștii de partid ce se auto-defineau drept filosofi considerau, nu fără motiv, Școala de la Frankfurt drept un „marxism alternativ”, iar acest lucru era aprioric suspect. Sigur, scepticismul utopic al unui Herbert Marcuse era anti-capitalist, dar nu era mai puțin anti-totalitar, măcar la nivelul respingerii raționalității instrumentale și a barbariei concentraționare. Adorno și Horkheimer intraseră în conflict deschis cu mișcările neo-stângiste care glorificau și practicau violența și anti-parlamentarismul. Habermas scrisese despre „fascismul de stânga”. Cu timpul aveam să mă despart de neo-marxism, pe urmele lui Leszek Kołakowski, de la care am învățat cum să mă feresc de cântecele de sirenă ale diverselor utopii.
