Povestea inginerului Gheorghe Ursu are toată abjecţia banală a crimelor comunismului. Era poet, prozator, un om cu mintea liberă şi tocmai de aceea invidiat pentru inteligenţă, umor, lipsa de crispare, pentru că închidea radioul comunist spre furia secretarelor, pentru a povesti ce a mai auzit la Europa Liberă, unde a şi trimis scrisori. Era invidiat pentru că avea prieteni în lumea boemă şi vizitase Franţa. Era invidiat pentru că ţinea un jurnal unde consemna toate ororile de zi cu zi ale lumii totalitare, semn că se eliberase de frică şi că nu mai putea fi manipulat de sistem. În 1985 a fost turnat la Securitate, i-au fost confiscate cărţile şi hârtiile şi a fost arestat pentru un motiv inventat (au găsit câţiva dolari într-un sertar la el acasă).
L-au închis alături de doi deţinuţi de drept comun care, atent îndrumaţi de ofiţerii de securitate, l-au supus în mod sistematic violenţei şi torturii. Dar cele mai cumplite bătăi le lua de la ofiţerii de securitate. Cel care l-a interogat (de fapt l-a bătut) vreme de două luni, până în ziua morţii adică până pe 17 noiembrie 1985, a fost căpitanul Marin Pârvulescu, ofiţer în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări penale din Departamentul Securităţii Statului.
Gheorghe Ursu a murit în arestul poliţiei în urma bătăilor primite de la ofiţerii de securitate şi miliţie. Multă vreme autorităţile s-au jucat de-a investigaţia, Probele de la dosar dispăreau apoi reapăreau semn că deşi comunismul e de domeniul trecutului, mentalităţile caracteristice acestuia persistă.
Dar, presiunea opiniei publice şi, mai cu seamă, a fiului, Andrei Ursu, care a declarat de două ori greva foamei, ultima dată în octombrie 2014 pentru 17 zile pare să fi deblocat acest dosar. A fost momentul în care procurorul general a promis redeschiderea dosarelor comunismului, recunoscând caracterul imprescriptibil al crimelor împotriva persoanei şi a umanităţii.
Până acum, în acest dosar au mai fost condamnate trei persoane: şeful Miliţiei Capitalei, colonelul Tudor Stănică, adjunctul acestuia, Mihai Creangă şi Marian Clită, unul dintre deţinuţii de drept comun care au participat activ la torturarea lui Gheorghe Ursu. Fiecare a fost condamnat la 20 de ani, dar Stănică nu a făcut nicio zi de puşcărie invocând motive medicale, Creangă a ieşit după 10 ani iar Marian Clită a fost eliberat după nouă ani pentru bună purtare.
Numele lui Pârvulescu a mai apărut pe parcursul anchetei. În 2007, Andrei Ursu depunea o plângere împotriva lui Marin Pârvulescu. S-a deschis un dosar de urmărire penală care a fost pasat de la Parchetul militar la cel general în binecunoscutul joc al deresponsabilizării a cărui principală regulă este „cine-şi pierde primul răbdarea?” După cum s-a văzut, nu Andrei Ursu. În 2013 Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a decis neînceperea urmării penal pentru infracţiunea de omor motivat politic, după cum ar fi vrut fiul lui Gheorghe Ursu.
Mai mult, o rafinată maşinărie de propagandă a încercat transformarea disidentului în turnător. De altfel, în timpul procesului miliţienii Creangă şi Stănică au încercat să acrediteze ideea că inginerul Ursu era omul lor, un turnător de lux pe care l-au lichidat la ordine de sus, pentru că începuse să fie incomod.
Lucrurile păreau să treneze, ba chiar să se împotmolească în inerţiile care au transformat întregul proces al comunismului într-o glumă proastă. Însă în ianuarie 2015, aşadar la treizeci de ani după asasinat, procurorii militari au început urmărirea penală pentru crime împotriva umanităţii. Lista acuzaţilor a crescut: lui Pârvulescu i se alătură colegul lui de la Direcţia a VI-a Cercetări Penale, Vasile Hodiş, George Homoştean, fost ministru de interne şi Tudor Postelnicu, fostul şef al Departamentului Securităţii Statului. Pârvulescu şi Hodiş, se spune în comunicatul Parchetului, au exercitat acţiuni represive şi sistematice
(filaj, urmărire informativă, percheziţii, audieri sistematice, acte de violenţă fizică şi psihică) asupra lui Ursu Gheorghe, „acţiuni care au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să-i aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal a dreptului la viaţă.”
La rândul lor, Homoştean şi Postelnicu au trimis la ambasadele României de la Paris şi Washington în lunile octombrie şi noiembrie 1985 mai multe documente oficiale care disimulau caracterul represiv şi politic al acţiunilor întreprinse de Pârvulescu şi Hodiş împotriva lui Ursu. „Totodată, în exercitarea abuzivă a funcţiilor deţinute, cei doi foşti demnitari au muşamalizat cauzele reale ale cercetării disidentului Ursu Gheorghe Emil şi, ulterior, ale cauzelor decesului acestuia,” mai spun procurorii. Cu alte cuvinte, şefii erau preocupaţi să menţină imaginea externă a instituţiilor pe care le conduceau, în vreme ce subalternii lor îi omorau pe disidenţi.
Un mare absent de pe lista acuzaţilor este Iulian Vlad, deşi, după cum se precizează pe pagina de internet a Fundaţiei Gheorghe Ursu, „din noul probatoriu rezultă că generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii interne în 1985, a ordonat arestarea lui Gheorghe Ursu sub un pretext de drept comun, pentru a fi anchetat pentru aceleaşi motive politice, sub tortură, în stare de arest.” Iulian Vlad a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru rolul pe care l-a avut în reprimarea mişcărilor anticomuniste din Timişoara şi Bucureşti. Nu a făcut decât patru ani şi a fost eliberat prin hotărâre judecătorească. După aceea a devenit, cu ajutorul presei, expert în Revoluţia română. Iulian Vlad îl vâna pe Gheorghe Ursu din primăvara lui 1985. Era extrem de nemulţumit că „nu rezultă suficient de bine conturate elementele constitutive ale infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste... Unde şi în ce mod au proliferat acţiunile celui în cauză ?... De ce nu s-au aprofundat până acum legăturile în rândul scriitorilor? Despre ce este vorba mai concret?" Cu alte cuvinte, şeful Securităţii cerea ca ancheta să fie mai dură, să-şi atingă rezultatele cu orice preţ. Examinând probele administrate de procurori din ianuarie 2015, rezultă că Gheorghe Ursu trebuia transformat într-un exemplu care să taie din aripile disidenţilor de-atunci, mai ales ale prietenilor săi (poeta Nina Cassian, publicistul Radu Cosaşu etc.). Pentru aceasta a fost pus în mişcare întreg mecanismul torţionar al statului comunist, de la miliţianul sectorist, la şeful Miliţiei şi de la turnătoarea de la serviciu, la şeful suprem al Securităţii statului.
Procesul intentat celor patru este cu totul diferit de celelalte dosare de crima împotriva umanităţii. Nu mai este vorba, de data aceasta, despre torţionarii din închisorile lui Dej, Ficior şi Vişinescu, adică despre două fosile din sistemul represiv ale căror pedepse vin atât de târziu încât par simbolice. Dacă luăm în considerare anvergura actorilor principali din dosarul Ursu, importanţa acestora în structurile de putere comunistă, ne aflăm în faţa primului proces în care comunismul este judecat ca grupare criminală al cărei scop era torturarea şi executarea disidenţilor.
Conform noului Cod Penal, crima împotriva umanităţii se pedepseşte „cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.” Pe lângă impactul direct, actul de trimitere în judecată are, indiscutabil, şi o valoare simbolică deosebită. Crima împotriva umanităţii a fost esenţa sistemului comunist. Acesta a instituţionalizat teroarea şi i-a pus la dispoziţie întregul aparat de partid şi de stat pentru a o legitima.
Cazul Gheorghe Ursu este o sinteză a metodelor de reprimare a disidenţilor din perioada comunistă, o radiografie a răului totalitar care-şi făcea o raţiune de a trăi din a-i distruge pe cei cărora nu le putea frânge voinţa. De acum înainte nu mai există nicio scuză pentru tergiversarea celorlalte procese ale comunismului, inclusiv a Procesului Revoluţiei române.
