Casa de discuri Meloclassic, cu sediul în Tailanda, a publicat zilele acestea un nou disc compact cu înregistrări inedite ale lui George Enescu în calitate de violonist. Înregistrările provin, ca și în cazul primului volum apărut anul trecut, din cele păstrate în arhiva Radioteleviziunii franceze.
Colecționar și editor de discuri expert și pasionat, Michael Waiblinger, un german stabilit cu familia în Tailanda, unde a creat în urmă cu trei ani compania sa de discuri astăzi devenită celebră, Meloclassic, nu se dezminte și publică într-o a treia recoltă de înregistrări istorice rare, un nou disc George Enescu. Proveniența înregistrărilor este, și de data aceasta, arhiva Radioteleviziunii franceze, din care editorul a ales două Sonate pentru vioară și pian de Bach, cea de-a 2-a în la major, BWV 1015 și cea de-a 4-a în do minor, BWV 1017, cu Enescu avînd-o drept parteneră la pian pe apropiata sa Céliny Chailley-Richez, înregistrări de studio, făcute la 4 ianuarie 1951.
Un fragment din prima parte, Andante, din Sonata No. 2 de Bach. Pieselor de Bach editorul le-a alăturat o înregistrare de concert a Octetului de Franz Schubert, captată în Sala vechiului Conservator de la Paris la 1 martie 1951.
Într-un schimb de corespondență, Michael Waiblinger îmi scria, îmi permit să-l citez, că „fiecare are o preferință pentru un artist și nu intră în discuție termeni ca «mai bun» sau «cel mai mare». Iubesc și admir artiști pe care alții nici măcar nu se gîndesc să-i asculte. Enescu însă a fost unul din cei mai mari în istorie, compozitor, violonist și pedagog și, chiar dacă maniera sa de a cînta a intrat în declin cu trecerea anilor, el încă a păstrat capacitatea de a fraza în mod unic unele portamento și alte lucruri. Am fost suprins să descoper că Enescu a dirijat cel de-al doilea concert de pian de Rahmaninov cu [Walter] Gieseking, la New York, în 1932 și tocmai îi ascult influențele în înregistrările [violonistului Christian] Ferras. Iar Ivry Gitlis m-a povestit mai multe istorie despre maître Enescu.”
Editorul, care este și autorul livretului discului companiei sale Meloclassic, nota și dificultățile întîmpinate împreună cu soția sa Lynn Ludwig la restaurarea materialului original, al unor „acetate - în spunea el - deteriorate, dar pentru care ne-am dat întreaga silință să îmbunătățim sunetul”. Rezultatul este admirabil!
Textul de bază utilizat în livret, o mărturie omagiu adus lui Enescu de un alt mare violonist, Joseph Szigeti, în septembrie 1955, le este relativ cunoscut melomanilor români fiind ultima oară publicat în volumul George Enescu în memoria timpului. Evocări, amintiri, însemnări memorialistice, realizat de criticul Viorel Cosma și apărut la Editura „Casa Radio” în 2003.
Ceea ce aduce nou Michael Waiblinger este însă discografia completă a înregistrărilor postbelice ale lui George Enescu ca violonist, pianist și dirijor, existente în arhiva Radiodifuziunii franceze. Ele încep la 17 iunie 1948, la Paris, cu Sonata a 7-a în do minor pentru vioară și pian de Beethoven și se încheie la 7 februarie 1954, în sala Gaveau cu un concert Bach dirijat de Enescu. Majoritatea celor 13 sesiuni de înregistrări - de studio sau live - au fost reluate în ultimul deceniu pe CD-uri la companii mai mult sau mai puțin cunoscute.
Dacă nu mă înșel, între cele rămase inedite se mai află un concert de la 20 iunie 1953, în cadrul Festivalului „Primăvara muzicală nisoază”, unde George Enescu dirija Orchestra filarmonică din Nisa într-un program cu uvertura Manfred de Schumann, Concertul pentru pian și orchestră Nr. 4 în sol Major de Beethoven, cu Aldo Ciccolini ca solist, și Serenada în mi bemol major, op. 7 de Richard Strauss.
George Enescu la casa Meloclassic, pînă acum două volume, trei discuri, ce nu ar trebui să lipsească din nici o colecție de meloman și bibliotecă de Academie muzicală din România sau R. Moldova.
