Cu ceva mai mult de 20 de ani în urmă, o carte a unui istoric moldovean cu origini botoșenene, prof. Dumitru Vitcu, de la Universitatea din Iași, era salutată de un bun cunoscător al operei lui George Enescu drept „un mare pas înainte în muzicologia românească, un pas esențial pentru cunoașterea deplină și documentată, pe și cu texte, a biografiei enesciene”.
Istoricul ieșan, ce fusese visiting professor în Statele Unite, a cules o antologie de articole din presa americană despre George Enescu, pe care le-a publicat sub titlul „George Enescu în spațiul artistic american”. O a doua ediție a fost publicată ani mai tîrziu, în 2007, la editura Junimea, „spațiului american”, adăugîndu-i-se și cel canadian.
Ar fi fost de așteptat ca după 1989 generația mai tînără de muzicologi să urmeze calea deschisă de istoricul ieșan și să facă cercetări identice în bibliotecile din marile orașe muzicale ale lumii, în care George Enescu a fost activ într-una sau alta din marile sale capacități, de compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog.
Anul acesta, cînd s-au împlinit 60 de ani de la moartea compozitorului și era de așteptat ca aniversarea să nu treacă neobservată pe plan editorial, nu poți să nu constați vidul de cercetare sub planul amintit, inexistența vreunei lucrări pe urmele celei publicate de Dumitru Vitcu în 1994 la Iași…
Absența acestei cercetări este cu atît mai neplăcută, cu cît numeroase publicații periodice pot fi astăzi accesate de acasă, via Internet, atît în bibliotecile din Franța, cît și din Statele Unite. Pentru a nu mai vorbi de sporul de informație adus de digitizarea arhivelor unor mari orchestre simfonice, începînd cu Orchestra Filarmonică din New York sau cu cea Simfonică din Boston, pentru a da numai două exemple.
Cine are curiozitatea să intre pe site-ul arhivei Filarmonicii new-yorkeze găsește nu numai programele concertelor dirijate de George Enescu, dar pînă și minutajul interpretărilor, înscris pe program de criticii din ale căror colecții personale provin documentele scanate. Pentru a nu mai vorbi de notațiile de prim interes din programe, cum este cea a unui cunoscut la vremea sa muzicolog american, Lawrence Gilman (1878-1939), care a stat de vorbă cu Enescu înainte de a-și scrie textele în ajun de concert.
Unul din ele, pentru un concert de la 30 ianuarie 1937, sună astfel: „Cineva a spus că aserțiunea lăudăroasă a eroinei lui Bernard Shaw din „Arms and the Man”, despre faptul că familia ei vizita anual Bucureștiul pentru a merge la operă, este probabil singura referință în literatura engleză despre viața muzicală din România. Fără îndoială, afirmația nu este îndreptățită. Este adevărat, însă, că România și-a făcut un loc relativ lipsit de strălucire în arta muzicală din Europa; deoarece contribuția ei principală la muzica lumii este considerată a sta în melodiile folclorice ale populației ei. Și totuși, în urmă cu 56 de ani, România s-a ilustrat cu o contribuție de cu totul alt gen, atunci cînd l-a născut pe George Enescu și l-a trimis la vîrsta de șapte ani din gospodăria tatălui său de lîngă Cordăreni, să studieze căile sofisticatei muzici europene la Conservatorul din Viena.” […]
„Enescu ne-a povestit ceva despre anii lui de tinerețe și despre cariera lui ulterioară; iar cei care cred că se poate învăța mult despre esența caracterului unui om și artist cunoscîndu-i gusturile, vor găsi plin de interes și iluminătoare auto-analiza lui Enescu, așa cum i-a comunicat-o unui vizitator american cu cîțiva ani în urmă, la Paris.”
„Auto-analiza” amintită, în care Enescu spunea între altele: „Oamenii au fost tulburați și deranjați fiindcă au fost incapabili să mă catalogheze și clasifice în felul obișnuit. Nu s-au putut decide ce fel de muzică este a mea. Nu era franceză, în maniera lui Debussy, nu era nici clar germană, au spus ei. Pe scurt, dacă nu sună cu totul străină, nu se apropie de nimic familiar, iar oamenii sînt supărați atunci cînd nu pot clasifica pe cineva dintr-o dată. Iar aceasta o simt că vine, cu siguranță, de la faptul că educația mea muzicală nu s-a limitat la o singură localitate.”
Enescu dădea în continuare amănunte și caracterizări pasionante vorbind despre studiile sale la Viena și despre felul în care a fost „impregnat profund cu Wagner și Brahms”, care, aprecia el „nu au fost de loc atît de antitetici pe cît i-a făcut lumea să fie. Erau opuși mult mai mult din rațiuni de politică decît muzicale. Muzical au multe lucruri în comun… Țelul amîndoura era foarte înalt și nobil. Principala diferență între ei constă în faptul că lui Brahms îi lipsește elementul senzual ce poate fi găsit în muzica lui Wagner…”
Cărui „vizitator american” la Paris i-a făcut Enescu aceste destăinuiri nu pare să fie clar. Cercetătorii români fac trimiteri diferite, unul din ei amintind că un text similar apare într-un articol din presa de la Cleveland, tradus pentru o publicație din Timișoara, în 1924, un altul spunînd că l-a găsit într-un program de concert de la Chicago, din 1931.
În fapt, spusele enesciene sînt citate deja în… 1920 într-un program de concert al Orchestrei Simfonice din Boston. Ocazie de a reaminti cît de utilă ar fi astăzi o cercetare exhaustivă, cu mijloacele tehnologice actuale, a lumii enesciene.
