În urmă cu 60 de ani, în noaptea de 3 spre 4 mai, inima lui George Enescu înceta să mai bată. Stingerea sa din viață, după ani de suferință de boală, în exil, dar înconjurat de dragostea și de respectul tuturor celor ce îl cunoscuseră, stîrnea emoție și la București, nu numai printre compozitori și cei ce-l ascultaseră, dar și în rîndurile autorităților comuniste.
Parcă sub adierea unui vînt de nebunie, ele încercau pînă și să-i fure cadavrul de la Paris pentru a-l readuce în țară. Pe scurt, numele lui George Enescu, cel mai important compozitor al României secolului al XX-lea, și unul din simbolurile creativității și umanității românești, conta.
Era firesc, în consecință, ca festivalul - din seria celor cărora sovieticii le dădeau undă verde la sfîrșitul deceniului morții sale - să-i poarte numele. Sub semnul firescului, o generație de muzicologi, unii care îl cunoscuseră, alții tineri cercetători, se angaja să scrie prima și, pînă astăzi unica, mare monografie dedicată vieții și operei sale, apărută în 1971, sub îngrijirea academicienilor George Oprescu și Mihail Jora. Niciodată, de atunci, re-editată, regîndită, actualizată; așa cum ar fi fost mai mult decît firesc…
Cele aproape 1300 de pagini, fuseseră precedate, în 1964, de un compendiu enescian, de peste 400 de pagini, a cărui introducere începea cu o constatare simplă, „Personalitatea marcantă a lui George Enescu invită la un studiu adînc și multilateral”.
Compozitorul Mihai Jora scria atunci un minunat „Cuvînt pentru George Enescu: „Pentru mine, a evoca figura lui George Enescu înseamnă a sta de vorbă cu un mare simbol... [...] Arta lui George Enescu rămîne [...] o esență înaltă în răzoarele bogate ale culturii noastre.” Enescu - mai spunea Mihail Jora - „o viață întreagă veghease asupra noastră, ne sfătuise, ne ocrotise. Era îndrăgostit de țară ca nimeni altul; și-a iubit neamul și prietenii. [...] în suferință și în bucurie, a revărsat prinosul sufletului său, dăruind acestui pămînt o operă genială, ce străbate timpul. Omul și-a făcut datoria.”
Firesc a părut atunci și ca, tot sub regim comunist, casa Electrecord să-i publice opera pe disc cu marii maeștri români ai timpului, iar Radio București să difuzeze arhive inedite - cum au fost, de exemplu, înregistrările concertelor lui de la Moscova, primite cadou de la ruși, inclusiv înregistrarea formidabilului Dublu concert pentru vioară de Bach, cu George Enescu și David Oistrach ca soliști în 1946...
Iar astăzi? La 60 de ani de la plecarea sa, în plină democrație, Radio România Muzical i-a consacrat, luni 4 mai, doar cîteva ore de comemorare, într-o săptămînă al cărei compozitor evocat zilnic este puțin reprezentativul... Carl Stamitz. În programele Teleradio Moldova nu am găsit nici o mențiune despre Enescu.
În ambele cazuri, nici un cuvînt, nici o notă, din noile discuri dedicate în Occident figurii lui George Enescu, deși este vorba de arhive excepționale, cu înregistrări ale maestrului din 1937-1938 la New York, publicate de casa Opus Kura sau, de altele de la Paris, din 1948 și 1951, la casa Meloclassic.
Oricît de ciudat ar părea, Radio România Muzical nu a transmis nici măcar pagina enesciană din recent apărutul și remarcabilul CD al chiar Editurii Casa Radio, cu violonistul Varujan Cozîghian, acompaniat de Nicolae Brânduș, cu o interpretare spledidă din 1958.
În schimb, o pagină de introducere pe site-ul RRM, ilustra jenant superficiala cunoaștere a istoriei lui George Enescu, de la afirmația că ar fi cîntat „în tranșeele” Primului Război Mondial, pînă la inexactitatea că în 1951 i-ar fi dat un interviu criticului Bernard Gavoty, care, ulterior, l-ar fi „transcris cu maximă fidelitate” pentru volumul de memorii enescian. „Interviul” a constat în fapt într-un serial radio de 20 de „conversații” cu Enescu, pe un scenariu scris de Bernard Gavoty, după luni de discuții cu Enescu.
Conversațiile au apărut pe CD pentru prima oară oficial și integral, luna trecută, în setul dedicat lui Enescu de casa Meloclassic, restaurat de Lynn Ludwig și cu prezentarea omului de cultură german aflat în spatele ei, Michael Waiblinger (vezi Meloclassic MC 2022).
La București, onoarea „casei” a fost salvată cumva de Radio România Cultural și de suita ei de programe. Din păcate, cîteva din cele mai relevante emisiuni au fost programate, de neînțeles, la trei și la cinci dimineața… La fel de greu de priceput este și o amuzantă, la urma urmelor, „lamentație” a redactorului radio care se întreba: „De ce? De ce nu avem şi noi bomboane Enescu, aşa cum vienezii se mândresc cu cele marca Mozart? Ce ne împiedică sau ne reţine?”
Asta să fie marea problemă de politică culturală a românilor astăzi?...
