Vlad Pohilă: „Limba română nu este studiată la nivelul potrivit de către tineri, nu este vorbită de către ei”

Acum 27 de ani, încă pe vremea URSS, la Chişinău legislativul de atunci vota atribuirea statutului de limbă de stat limbii române, numită încă moldovenească, cu precizarea însă în textul legii că „identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”. Se revenea, de asemenea, la alfabetul latin, abrogându-se legea sovietică de la 1941 „cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus”. Ce s-a schimbat în virtutea acelei reforme istorice pe parcursul celor 27 de ani? O convorbire cu reputatul lingvist, traducător şi publicist Vlad Pohilă, figură emblematică printre intelectualii care au făcut posibil acel eveniment istoric.

Europa Liberă: Foarte mulţi dintre cetăţenii Republicii Moldova provin dintr-o epocă în care rusificarea era o eficientă metodă de distorsionare identitară. Dvs., ca unul dintre cei mai aprigi militanţi pentru reînscăunarea limbii materne în mentalul colectiv, ce credeţi despre modul în care au evoluat lucrurile în privinţa mediului lingvistic de la 1989 încoace? Cu alte cuvinte, în ce mod vedeţi Dvs. că s-au fructificat așteptările de atunci?

Vlad Pohilă: „Haideți să începem cu o precizare, că nu am fost unul dintre cei mai aprigi, au fost mulţi aprigi pe atunci. Exact ca în bancul acela că mulţi au mai fost şi cu cine a mai rămas. Era un elan general. Era o dorinţă. Era o încrâncenare generală. Se ajunsese într-o situaţie sufocantă cu totul. În anii ’60-’80 Moscova a emis zeci de hotărâri în care se consolida rolul limbii ruse, se extindeau funcțiile ei în detrimentul limbilor naţionale. La noi cu o deosebită duritate s-a făcut aceasta mai mult decât în alte republici, decât în cele Baltice, de exemplu. Ajunsese într-adevăr cuţitul la os. O simțeau nu numai intelectualii, nu numai cei din învățământ sau din presă, direct legaţi cu limba maternă, cu limba română, moldovenească numită pe atunci. O simţeau şi unii oameni mai simpli pentru că nu puteau vorbi în limba maternă, nu puteau să se adreseze la magazin, erau bruscaţi sau nu li se răspundea pur şi simplu. A fost o revoltă mai întâi tăcută, mută, să spun aşa, care până la urmă a explodat.”

Europa Liberă: Acum, sunteţi mulţumit sau mai degrabă întristat de uzul limbii române, mai exact de felul în care este vorbită şi scrisă?

Vlad Pohilă: „Starea limbii române actualmente, după 27, 28 de ani de la decretarea ei ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin, este asemenea unei circulații cu dublu sens. O şosea, vă imaginaţi, pe o parte, într-un sens, benzile sunt cu reparaţie vest-europeană, impecabilă, pe de altă parte, este reparaţia sovietică, adică nereparaţie, e o stare de delăsare. Senzațiile mele sunt la fel dedublate, sunt diferite. Pe de o parte, sunt nişte izbânzi vădite, indiscutabile. Pun în capul listei obţinerea alfabetului latin care a arătat că avem o limbă romanică, că avem limba română. Această deschidere, graţie alfabetului latin, a făcut accesul infinit mai larg, mai uşor spre orice literatură în română. A înlesnit învăţarea limbii române, îmbogăţirea vocabularului ş.a.m.d. Mă întristează însă indiferenţa multora şi nişte carenţe care sunt, nu le pot găsi întotdeauna explicaţiile, de unde vin ele, aceste scăpări, aceste carenţe că totuşi limba română nu este studiată la nivelul potrivit de către tineri, nu este vorbită de către ei şi mulţi tineri, cu regret, savurează chiar un limbaj macaronic, un jargon rus român care este împestrițat cu rusisme, cu regionalisme, departe de limba etalon, de româna exemplară, cum o numea celebrul lingvist român basarabean de talie mondială Eugeniu Coşeriu. Astfel încât o senzaţie, am zis, dedublată, dar prevalează totuşi sentimentul acesta al unei victorii, orice s-ar spune, al unei izbânzi, al unui progres, dacă vreţi.”

Europa Liberă: Populaţia Republicii Moldova este încă sub legislaţia lingvistică de la 1989. Cum explicaţi reticenţa de până acum de a ajusta această legislaţie la noile realităţi? Credeţi – în continuarea aceleiași întrebări - că realităţile lingvistice evoluează şi fără o reglementare ad-hoc?

Vlad Pohilă: „Legislația este învechită. E învechită din start, aş spune, pentru că nu a fost făcută la nivelul cel mai bun. Nu s-au operat nişte schimbări necesare, cerute de trecerea anilor. Una dintre problemele cele mai importante este că la 5,6,7 ani după 31 august 1989 trebuia să fie scos articolul care prevede că limba rusă este limbă de comunicare interetnică. Acest rol limba rusă îl poate avea doar în Federaţia Rusă. La noi trebuie să fie româna limba de comunicare interetnică. Or e o temă tabu, nici nu se poate pune sau dacă se pune, atunci se mimează doar punerea acestei probleme. Atâta timp cât vor fi două limbi şi rusa, având istoriceşte o forţă incomparabil mai mare decât a noastră, desigur că va învinge. Mai există şi o politică la nivel oficial care nu vrea să stăvilească invazia limbii ruse peste tot, în mass-media în primul rând. Eu nu pot prinde Europa Liberă în română pentru că lungimea de undă, frecvenţa de undă este strangulată de nu ştiu câte posturi ruseşti. La fel cu alte posturi în română, e aceeași situație. Sunt nişte probleme care ar fi trebuit să fie rezolvate simplu. Acel Consiliu care acordă lungimile de undă, frecvenţele de undă (n.r. Consiliul Coordonator al Audiovizualului) nu ştiu de ce dă preferinţă, o fi fiind nişte simpatizanţi ai limbii ruse, ai culturii ruse şi nu am nimic împotrivă, o fi mituiți, mă rog, omul aşa e slab, se lasă ispitit de multe, dar deocamdată asta e situaţia.”

Europa Liberă: E competenţa instituţiilor respective să constate care sunt cauzele acestei stări de lucruri, aşa cum o vedeţi Dvs. Ce părere aveţi altminteri despre politicile statului, inclusiv sub aspect financiar sau sub cel al pregătirii specialiştilor, de incluziune, de integrare a minorităţilor etnice prin intermediul limbii române?

Vlad Pohilă: „S-a făcut câte ceva, însă nu ştiu cât de coerentă este această politică de atragere, pe de o parte. Pe de altă parte, există şi o indiscutabilă, orice s-ar spune, atitudine refractară, de neprimire a limbii române de către majoritatea, dacă nu marea majoritate a alogenilor de la noi. Au fost educați în spiritul măreției limbii ruse, a unicității ei şi a caracterului secundar, lipsit de importanță al limbii române. Vedeţi aici nu s-a explicat, nu s-a putut explica clar că româna este o limbă vorbită de un popor cu o populaţie numeroasă, că are o literatură bogată, că are o cultură bogată. Este o limbă cu multe avantaje, asta ar câştiga mulţi adepţi. Printre aceste avantaje aş numi în primul rând faptul că e o limbă romanică, astfel încât e o poartă, o fereastră larg deschisă spre alte limbi romanice, spre alte mari culturi, mari civilizații.”

Europa Liberă: Nu credeţi că s-a zăbovit prea mult şi cu risipă de efort asupra controverselor lingvistice, în timp ce alte seminții şi-au focalizat eforturile şi creativitatea pe alte priorităţi, considerate mai pragmatice?

Vlad Pohilă: „Categoric, discuţiile acestea absurde că e limbă moldovenească sau e română, că trebuie învățată sau nu, că e necesară sau nu, s-au tergiversat până la ridicol. Motivele sunt câteva. Esenţial mi se pare că această dispută convine nu unei tabere adverse, să o numim aşa convențional, celei refractare la adoptarea şi impunerea limbii române, ci şi părţii care mimează că ar opta pentru promovarea limbii române, pentru extinderea funcțiilor ei. Convine din raţiuni politice, din raţiuni electorale şi din alte raţiuni, inclusiv mercantile, lucrative, dacă vreţi.”