Franța și Germania și-au anunțat recent intenția de a relansa proiectul unei armate europene, însă Marea Britanie a făcut de îndată cunoscut că se va opune, chiar dacă Anglia se pregătește să iasă din Uniunea Europeană.
În ultimele decenii au avut loc mai multe tentative de a pune pe picioare un embrion de armată europeană. Mai multe decenii a funcționat un corp de armată franco-german, căruia i s-au alăturat ulterior mai multe țări, ca în final acesta să devină un Eurocorps, niciodată desfășurat pe teren, întrucât e nevoie pentru asta de unanimitatea țărilor membre.
Apoi, în anii 1980, președintele Franței François Mitterrand și cancelarul german Helmut Kohl au promovat acel corp de armată franco-german, căruia i s-au alăturat și alte țări și care trebuia să fie embrionul unei autentice armate europene.
De mai bine de un deceniu, însă, inițiativa fusese uitată, sau lăsată deoparte ca fiind impractică, și abia criza ucraineană și conflictele din Orientul Apropiat și nordul Africii, care produc sute de mii de refugiați, au readus în atenție necesitatea unor forțe armate proprii, europene.
Ideea, așa cum a fost reluată și de președintele Comisiei europene Jean-Claude Juncker, va întâmpina însă multă rezistență și, după avizul cvazi-general, este implauzibil că ea s-ar putea concretiza în viitorul apropiat.
Pe deasupra, mai multe țări ale UE nu doar că nu sunt membre în NATO, dar chiar au un statut de neutralitate: Austria, Irlanda, Finlanda și Suedia. Chiar și în acele țări în care se aud voci politice care propun încheierea neutralității și intrarea în NATO, nu s-au văzut încă semnele vreunei aderări posibile la o armată europeană.
Este drept că ideea de a împărți și distribui povara apărării continentului ar putea duce la unele economii, într-un moment în care oricum bugetele militare ale majorității țărilor UE se reduc alarmant. NATO și-a făcut membrii să se angajeze că vor mări bugetul apărării până la 2% din bugetul național. 22 din țările UE sunt membre și în NATO. Europenii sunt convinși că printr-o armată comună ar putea economisi 120 de miliarde de euro pe an.
Există însă o foarte mare rezistență politică la acest proiect, în primul rând din partea Marii Britanii. Mai multe alte țări sunt de altfel foarte mulțumite că se pot ascunde în spatele refuzului britanic.
Apoi, vreme de decenii, NATO a fost extrem de reticent față de ideea de a permite crearea în paralel a unor autentice structuri militare europene. Ipoteticele structuri militare europene ar avea nevoie și de o serioasă și funcțională interoperabilitate. Apoi, UE nu are o capacitate de transport militar pe măsura ambițiilor, nu poate rivaliza în comunicații cu Statele Unite și nici nu posedă o tehnologie avansată a dronelor, cum e cea americană.
Dincolo de alunecările retorice, așadar, cel mai probabil este că se va ajunge, la nivel european, la punerea în comun a anumitor resurse militare… după care proiectul va fi din nou lăsat tacit deoparte. Chiar depășind obstacolele politice, punerea pe picioare a unor structuri militare paneuropene ar lua mulți ani, chiar mai mult de un deceniu, iar pentru moment Europa nu are o alternativă la umbrela protectoare a NATO.
