Ce nu înțelege românul din filmele românești… este chiar natura lor. Toată lumea știe din start că filmul va fi lent, cenușiu, cu dialoguri absurde, sunet direct, cameră tremurătoare și final sumbru, descurajant. Asta face șarmul și asta determină stilul noului val românesc. Pentru asta sunt căutate filmele românești la marile festivaluri și asta determină natura lor estetică (așa cum in cinematografia iraniană ai un minimalism narativ care curge cu umor prin plasa cenzurii mollahilor). Dacă scoți toate astea de acolo, nu mai ai un film românesc.
Toate astea sunt stabilite de la început și convenția este limpede: asta vei primi.
Am putea numi atitudinea asta: arheomisie, sau, inversat, mizarhie (de la μῖσος «misos» și ἀρχή (arché) — început).
Da, dar cei afectați de arheomisie (sau, inversat, mizarhie) se plâng de exact ceea ce face natura filmelor românești: că filmul va fi lent, cenușiu, cu dialoguri absurde, sunet direct, cameră tremurătoare și final sumbru, descurajant.
E vorba de o trădare nevolnică precum cea pe care o vedem în cupluri, când unul din cei doi se expune celuilalt din start, împins de amor, ca să vadă apoi că principiile și condițiile inițiale se întorc împotriva lui/ei. De pildă, te întâlnești cu cineva la o petrecere unde toată lumea bea (inclusiv tu), ca după primele zile să-i reproșezi omului că bea (adică exact ce forma șarmul inițial).
Așa încât, tot vedem și auzim oameni care într-un mod direct întăresc argumentul populist-obtuz: stai, omule, pretentiile astea nu merg la noi, avem aici un curent artificial sprijinit din afară.
Ciudat e că mulți din aceștia, chiar de bună credință, nu văd ce distrugătoare cultural si sociologic e poziția lor: frate, dacă place așa mult în afară ce fac ăștia, Cristi Puiu-Mungiu-Porumboiu, poate chiar e ceva acolo, în paradigma aia culturală, ceva de care eu, care nu urmăresc toate modele, nu citesc „Les Cahiers du Cinema”, nici „Variety” sau suplimentul de la „The Observer”, poate chiar nu știu ce le place ălora din Occident… La urma urmei, și Joyce era dușmănit la el acasă, în Irlanda, când a publicat „Ulysses”.
La asta nu prea s-au gândit cei care râd de scenele de la cinema, în filme românești, în care se mănâncă supă vreme de jumătate de oră, nu s-au gândit la faptul că supa aia se înscrie într-o paradigmă culturală, vizuală, cinematografică a cărei cheie ei nu o au.
Uitați-vă atunci, mizarhilor, în buclă la filmele lui Tarantino, ba chiar plângeți-vă că femeile lui Picasso cu ambii ochi pe-o parte sunt nerealiste și aduc cu pisici strivite (și tenul de aceeași culoare).
