Lovită din plin de criza economică din 2008, când întregul sistem bancar s-a prăbușit ca un castel de cărți, Islanda afișează astăzi o sănătate economică aproape obraznică.
În 2008, cei 320.000 de islandezi au asistat la panica ce a urmat după închiderea principalelor trei bănci, în vreme ce economiile populației dispăreau prin câteva clickuri pe computer. Haosul social se profila la orizont, dar guvernul a intervenit rapid, a naționalizat pe loc băncile și a anunțat că garantează depunerile și economiile cetățenilor.
Astăzi, Islanda prezintă un excedent bugetar de 3% și un șomaj de mai puțin de 3%.
Nimic nu anunța asta, ba chiar dimpotrivă. În 2008, primul ministru de atunci Geir Haarde a făcut apel la Fondul Monetar Internațional (FMI), care a propus un ajutor financiar până în 2011. Guvernul a luat însă pe loc o serie de măsuri anticapitaliste care până atunci păreau a fi proprii doar socialismului de tip sud-american.
Din start, guvernul a hotărât să acorde prioritate populației și celor care își plasaseră economiile în bănci, mai degrabă decât bancherilor și acționarilor băncilor sau depunătorilor străini. La fel, spre deosebire de ceea ce au făcut unele țări mici aflate în aceeași situație, precum Irlanda, guvernul islandez de la Reykjavik a decis să nu-și asume și să nu acopere pierderile băncilor.
După așa-numita „revoluție a cratițelor", care a alungat de la putere partidul conservator, în aprilie 2009 a venit la putere o coaliție de stânga, compusă din socialiști aliați cu ecologiștii, care au impus, într-adevăr, o serie de măsuri de austeritate în economie, dar care au acordat prioritate protejării împrumuturilor simplilor cetățeni, ale familiilor și ale micilor întreprinderi.
Mai mult, guvernul a șters marja împrumuturilor care depășea valoarea proprietăților imobiliare ale datornicilor. Apoi, programele de ajutor social și de inserțiune socială au fost sporite. De la 15% din PIB în 2008, programele sociale au urcat la 20% în 2009. Familiile înstărite, salariații din vârful scării sociale și-au văzut impozitele pe venit ridicate de la 24% la 32%, pentru a contribui la redreasarea dezechilibrului economic si social.
Băncile britanice și olandeze care posedau depozite în Islanda au cerut atunci să fie rambursate. A fost momentul in care președintele din acel moment, Ólafur Ragnar Grímsson, a ieșit din funcția sa protocolară și a cerut un referendum național pentru a decide dacă trebuie plătiți creditorii și investitorii străini. In două rânduri, în 2010 și 2011, populația a respins prin referendum rezoluția parlamentului de a plăti datoriile față de băncile străine.
Comisia Europeană, care căuta să-i facă pe islandezi să plătească, a adus afacerea în fața curții de justiție a Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA), care în 2013 a dat dreptate Islandei.
Măsuri care, văzute din afară, ar părea de tipul celor aplicate într-o țară precum Venezuela, dar care au dus la reducerea inegalităților sociale, la menținerea optimismului economic și la evitarea unei explozii sociale de revoltă și nemulțumire.
Pentru a recâștiga încrederea populației în sistemul politic, mai mulți bancheri care trișaseră, furaseră și escrocaseră au fost condamnați la închisoare, spre deosebire de majoritatea celorlalte țări de pe planetă, unde, dimpotrivă, băncile au fost salvate de guverne din fondurile cetățenilor.
Nu e vorba însă de o soluție miracol și cei care ar fi tentați să o reproducă ar trebui să țină seama de condițiile și circumstanțele particulare ale Islandei. Cu 320.000 de locuitori, Islanda are o populație cât orașul Iași, sau cât jumătate din Chișinău. Măsuri radicale pot fi aplicate ușor și rapid. Nefăcând parte din Uniunea Europeană, Islanda a putut să-și devalorizeze moneda, coroana, așa cum a dorit.
Deși e membră în NATO, Islanda nu are forțe armate și nu cheltuiește, astfel, în domeniul militar.
Apoi, Islanda este, tradițional, una din cele mai egalitare, dacă nu chiar cea mai egalitară societate de pe planetă, așa încât sporirea impozitelor celor mai bogați a fost acceptată firesc în țesătura socială.
Toate acestea pun Islanda într-o situație cu totul aparte, dacă nu chiar unică, așa încât e greu de văzut cum ar putea fi aplicată soluția islandeză în altă parte.
