Cu sincer regret, scriam în prima mea relatare de la Festivalul Național de Teatru, lipsa unor programe de sală, la primul spectacol, m-a împiedicat să dau și numele celor care, alături de Gigi Căciuleanu, au contribuit, din plin, la meritatul success, de la deschiderea festivalului. Din păcate, lucru acesta s-a repetat și după aceia la spectacolele ce le vedeam.. Dacă nu-i știai pe cei de pe scenă… acești jucau sau dansau…anonim. Din vina organizatorilor? Nu! Ci a instituțiilor care produceau spectacolul respectiv. Ei ar fi avut obligația să-i prezinte, chiar și numai pe o foaie de hârtie sau…- de ce nu ?- într-o broșură…(că nu arareori la sediu fac asta) .
Azi, un amic, artist și critic, mi-a făcut bucuria să-mi dea o listă cu numele colaboratorilor lui Căciuleanu și eu, mă grăbesc, să vi le spun…nu de alta dar sunt convins că vom sau veți mai avea ocazia să-i vedeți și să-i apreciați și în alte multe…-să dea Dumnezeu!- spectacole sau recitaluri. E vorba de Ana Vișan,Răzvan Stoian și Paul Ilea.
În ce privește a doua parte a spectacolului lui Căciuleanu (”Vivaldi și anotimpurie”) treaba e un pic mai grea. Sunt ceva mai mulți: Monica Ristea, Daniel Pop, Cristina Iușan, Csaba Ciugulitu, Mihai Crăciun, Costin Gavază, Anca Loghin, Rareș Budileanu, Raisa Anè, Luchian Pantea, Georgiana Chergu, Claudiu Banciu, Mihaela Mihai, Delia Martin, Cristina Hltzli, Andrei Chiran, Tiberiu Vasiniuc, Sergiu Marocico, Bianca Fărcaș, Cristian Iorga, Laura MIhalache, Gabriela Bacali, Ștefan Mura, Robert Oprea.
La care trebuie adăugată Măriuca Ignat, care a fost scenografa spectacolului, după o idee și coceptul spațial de Dan Mastacan . Sunt cam mulți? Cam…da. Dar și ăștia merită!
Știm cu toții că un festival de ”prezentare” a unei producții naționale, care, din fericire -după părerea mea- nu face clasamente și nici nu dă premii…(premiul fiind însăși participarea)…nu poate avea omogenitatea unui concurs cu temă…și deci subiectivitatea, gustul personal sau orice alt criteriu care a permis organizatorilor să asigure o participare de ”peste tot”, exclude, de la sine, însăși termenul de omogenitate, și face ca și aprecierile noastre personale să fie,oarecum, subiective. Pentru că… dacă poți înțelege mai totul, e clar că nu poți gusta, la fel, toate ce ți se propune. Nu-i vorba de o scuză ci de o realitate.
De exempl, valoarea artistică a lui Andrei Șerban o știu și admi(zău !) de foarte multă vreme. Din timpul apariției acestui exceptional regizor. Din prima sa perioadă românească. Și tot ce a urmat nu m-a mirat ci m-a bucurat pentru că e foarte bine când constați că valoarea capătă o recunoștere…aproape unanimă.
Poate de acea, după prologul din foayer, din locul unde noi ne scăpam de pardesie și haine de ploaie, care, prin vivacitatea lui -și a unui interpret de excepție- promitea mult (poate prea mult), bătrâna piesă a lui Molnár „LILIIOM” (și nu versiunea CAROUSEL, a cuplului Andrei Șerban-Daniela Dima…cu toate împrumuturile sale de la filmul lui Friz Lang) mi-a tăiat entuziasmul. Era regizoral de 10. Șerban e un ”maistru”, (cum îi numim noi, cu simpatie, pe marii artiști). Știe meserie cât zece dar piesa lui Molnár, pentru mine, nu-i o ”găselniță”. E totuși ceva ce și-a cam trait traiul dar nu și-a mâncat –se vede- mălaiul.
Ca mai toți europenii- care traiasc, azi, în Uniune (cea europeană, nu cea sovieticå…Doamne ferește!), am constatat, în ultima vreme, apariția, la început timidă și din ce ce mai ”sigură de ea”, mai ”obrăznicuță”, a unei nostalgii după cultura, după modalitatea de viață ”centru-europeană” din ultima perioade habsburgică . Asistând la revenirea pe scemă a lui Ferenc Molnár și al lui „Lilliom” după care oftau, încă, doamnele și domnișoarele copilăriei mele din Petroșeni anilor treizeci, mi se pare un rezultat direct sau indirect al acestei nostalgii ”Mittel-Europa”, pe care noi,în România Mare, eram învățați să n-o prea iubeim. Știți, vă reamintiți poate că „problema ardeleană” nu era de loc rezolvată, așa că pentru transilvăneni, maramureșeni sau chiar bănățeni ”MITTELEUROPA” era un loc, o cultură, care nu știa ce-i aia democrația și unde de libertate sau coexistență mai multor nații era ceva necunoscut.
Dar…noi suntem azi în al 21-lea veac și toate astea înșirate de mine pot părea, cel puțin, desuete. N-o să-l imităm pe Orban (cel dela Budapesta, nu cel din București). Nu! Dar dați-mi voie să-mi aduc aminte de copilărie și de Lilliom-ul doamnelor, să le zicem, transilvănene ale interbelicului.
”Până-n urma și coadă” toate astea nu schimbă mare lucru. Spectacolul există. Aplauze au fost… destule. Teatrul Bulandra are dreptul să monteze ce vrea și în plus are și o trupă bună,cu un Vlad Ivanov exceptional, chiar dacă nu cred că „Lilliom” e exact ce i-se potrivește (dar asta e doar o părere, a unuia care l-a aplaudat în alte multe alte ocazii, în teatru și film). Iar Andrei Șerban, hai să fim serioși, n-are nici o nevoie de un plus de laudă. La ce i-ar mai folosi.
